În două cazuri recente, intervenţii
chirurgicale în scop estetic s-au soldat cu rezultate dezastruoase,
imprevizibile: decese. Acest tip de intervenţii nu prezintă în general riscuri
vitale, dar cazuri nefericite s-au mai înregistrat – atât la noi, cât şi în străinătate.
Fiind vorba de tinere femei cu familii, s-a generat, pe bună dreptate, o emoţie
puternică în opinia publică şi, consecutiv, au apărut câteva semne de întrebare.
Ambele intervenţii estetice s-au petrecut în cabinete şi unităţi private. Nu
avem nimic împotriva sectorului privat a cărui complementaritate cu sectorul
public este benefică, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să existe şi
preocuparea pentru buna funcţionare a serviciilor medicale acordate în domeniul
privat, inclusiv sub aspect etic.
O primă întrebare: Este bine organizat controlul modului de funcţionare a serviciilor
medicale private, cel puţin la nivelul la care se exercită controlul în
serviciile publice? Nu cumva controlul, această pârghie importantă pentru
evitarea derapajelor, este neglijat? Întrebarea este retorică, existând
argumentul că acest lucru a fost semnalat şi în alte ţări. Sectorul privat –
clinici, servicii ambulatorii, laboratoare, scapă uneori (sau chiar se sustrag)
controlului. Câteva cazuri (unele încă în cercetare) au devenit celebre:
Global-art sau Clinica Sabyc (extragerea de ovule şi comercializarea lor).
Clinica privată Med New Life, româno-israeliană, specializată în fertilizare in vitro, atrăgea studente din provincie,
sărace, convingându-le – contra unei sume de 600 de euro – să accepte
recoltarea de ovocite, care erau vândute apoi unor cupluri infertile din străinătate
cu 4.000 de euro! O astfel de practică nu este chiar neobişnuită în reţelele
private: manevre interzise de lege în unele ţări sunt transferate în altele cu
legislaţie mai permisivă.
Încercările de punere sub control, inclusiv
financiar, declanşează de obicei proteste, în special în contextul românesc,
unde implicarea privatului în sănătate este recentă. De obicei, statul este
acuzat că ar dori să lovească în sistemul medical privat. Dar o astfel de poziţie
nu este corectă.
În urmă cu aproximativ un an, în discuţiile
numeroase şi adesea controversate privind reforma sănătăţii la noi, un reprezentant
al unei unităţi private afirma sentenţios într-un interviu că sistemul sanitar
public trebuie să se ocupe doar de… cazurile sociale! Celelalte cazuri de
asistenţă medicală propriu-zisă înalt calificată trebuie rezervate sistemului
privat.
O altă inexactitate, difuzată cu insistenţă în
opinia publică, este că unităţile din sistemul privat dispun de o dotare
superioară unităţilor publice, cu referire specială la aparatura de ultimă
generaţie. Unii investitori privaţi au afirmat că asistenţa de urgenţă nu
trebuie să fie un monopol al statului, deşi chiar ei nu erau pregătiţi să intre
pe „piaţa urgenţei“. Asistenţa de urgenţă rămâne însă o obligaţie în primul rând
a sistemului public, a statului; este o asistenţă extrem de grea, încărcată de
răspundere cu multe riscuri de eşec, ceea ce este firesc, ţinând cont de
gravitatea inerentă a unor cazuri. Întrebarea necesară pe care şi-o pune
eticianul: intenţia privaţilor de a prelua asistenţa de urgenţă are la bază un
impuls vocaţional, pasiune, ajutor, asumarea conştientă a marii răspunderi sau
este vorba şi de altfel de interese? Răspunsul potenţial nu poate face abstracţie
de faptul că asistenţa de urgenţă se acordă peste tot gratuit, şi celor fără
asigurare. Orice cabinet privat are nevoie de o o dotare minimă care să permită
reacţia promptă în cazuri neprevăzute de urgenţă. O condiţie prealabilă de
autorizare a acestor cabinete ar trebui să impună prezenţa acestei dotări.
Există, desigur, formula transferului de urgenţă a unor astfel de cazuri într-o
unitate de profil, dar uneori se impune operativitate în iniţierea primului
ajutor.
O altă condiţie care ar trebui îndeplinită în
aceste cazuri, chiar dacă era vorba de subiecţi tineri, este aceea a unei
investigaţii prealabile foarte amănunţite, privind boli, predispoziţii ascunse,
sensibilităţi la medicamente, antecedente, riscuri specifice posibile, inclusiv
exprimarea consimţământului scris. Uneori, oportunitatea de a avea un nou
client plătitor estompează măsuri preliminare de precauţie, cu atât mai mult cu
cât o astfel de intervenţie este considerată a fi lipsită de riscuri.
Nu trebuie neglijată nici discuţia privind
necesitatea reală a intervenţiei. Este necesară evaluarea formulei
beneficiu–risc, prezentată ulterior în discuţii cu familia şi aparţinătorii,
chiar dacă e vorba de un adult. Familia se poate constitui, în caz de eşec,
accident, complicaţie, în parte acuzatoare a medicului.
Este vitală organizarea unei forme de
control care să autorizeze funcţionarea oricărei unităţi, fie publice sau
private, cu scopul definit de a preveni apariţia unor astfel de cazuri. Ea se
poate naşte şi ca o structură de control din interiorul sistemului privat.
Important este ca aşa ceva să existe.
| „Uneori, oportunitatea de a avea un nou client plătitor
estompează măsuri preliminare de precauţie, cu atât mai mult cu cât intervenţia
este considerată a fi lipsită de riscuri.“ |
