Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Cine ne spune că suntem „anormali“?

Viața Medicală
Dr. Mihai ARDELEAN miercuri, 1 mai 2013
   Cine pune diagnosticul în psihiatrie? Oricine, dar noi îl credem pe profesionistul care şi-a însuşit şi aplică Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (ultima ediţie) şi Clasificarea Internaţională a Maladiilor (revizia a 10-a a OMS). Lucrurile devin mai complicate când se recunoaşte că diagnosticele în psihiatrie se tot schimbă, dar din cauza faptului că etiologia tulburărilor psihice a ajuns, în sfârşit, să fie elucidată.
   Nu se poate nega existenţa unei presiuni sociale în fundamentarea şi includerea diagnosticelor în diferite clasificări, aşa după cum anumite grupări de profesionişti, oameni de afaceri şi de cultură, politicieni, lideri de opinie sunt persoane de vârf în afirmarea părerilor lor şi pun toate mijloacele care le stau la dispoziţie, optează pentru criterii de recunoaştere ale unei tulburări de comportament şi ale unei situaţii care necesită un diagnostic psihiatric. Şi atunci, asistăm astăzi, ca în urmă cu mai multe secole, la faptul că terapeuţii acceptă diagnosticul impus de normele şi cutumele sociale.
   Mai întâi aş readuce vrăjitoria în atenţia celor care caută originile unor manifestări psihopatologice. Vrăjitoria pe care şi-o asumau unele femei până la a fi arse pe rug. Pe o scară a stigmatizărilor, ce putea fi mai sus decât căutarea şi dovedirea girului diavolului în identificarea statusului de vrăjitor sau vrăjitoare? Mai târziu, isteria a fost atribută persoanelor care, până la debutul ştiinţelor medicale, erau considerate posedate de diavol. În clinica lui Charcot, istericele îşi modelau contorsionările după ceea ce ele credeau că imită crize de epilepsie, alăturate celor mai acrobatice poziţii. Unde mai sunt aceste manifestări azi? Unii medici, îndeosebi la camerele de gardă, le mai întâlnesc la persoane aparţinând unei categorii cu lacune educaţionale sau unei populaţii cu un grad redus de civilizaţie. În secolul trecut, isteria s-a cosmetizat în depresie mimată recunoscându-se şi fenomenul de contagiune psihică.
   Într-o cultură anume există factori prin care, concomitent, unele persoane încep să se manifeste dincolo de norme, schimbarea normelor fiind implicită evoluţiei omenirii. Biologul Richard Dawkins, în cartea sa „Gena egoistă“ (1976), introduce un nou concept, meme, de sorginte evoluţionistă, pe care încearcă să le definească drept unităţi de transmitere informaţională culturală, asemănătoare genelor în transmiterea genetică. „Imitaţia, în sens larg, este modul în care se pot replica“ şi „Selecţia favorizează memele care exploatează mediul cultural în avantajul lor“, sunt afirmaţii ale biologului Dawkins („Gena egoistă“, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006), care contribuie la susţinerea imitaţiei comportamentelor iconoclaste, de negare şi autonegare. Favorizante indivizilor în anumite situaţii de constrângere, introjectate ca modele, aparent dis-sociale, dar acceptate şi folosite fie ca o sublimare, fie ca intrarea în roluri de „ţap ispăşitor“ a persoanelor etichetate ca fiind bolnave psihic. Rolul de ţintă a proiecţiei agresivităţii umane poate fi o altă formă de adaptare, răsturnată, într-o societate care promovează binele cu forţa.
   Şi continuatorii studiilor lui Emil Kraepelin au afirmat că boala psihică, în formele ei majore, de intensitate psihotică, poate fi găsită în toate culturile, conţinutul clinic fiind asemănător, chiar dacă exprimarea simptomatologică este colorată, nuanţată, amprentată cultural.
   Astăzi, despre anorexia mentală se ştie că este prezentă în mod diferit în lume, în funcţie de mediul cultural; cu o prevalenţă mai scăzută în ţările din lumea a treia şi una mult mai mare în ţările industrializate, observându-se creşterea incidenţei acestei tulburări la emigranţii proveniţi din statele sărace, după naturalizarea lor în aşa-zisă „lume a bunăstării“. Trebuie adăugată specificaţia: la copiii acestor nou-veniţi, născuţi în alt mediu socio-cultural decât cel tradiţional al strămoşilor, incidenţa afecţiunii este mai redusă faţă de populaţia autohtonă.
   Contagiunea psihică este întâlnită cel mai frecvent în atacul de panică, dar nu lipseşte nici în cazul tulburării de personalitate borderline, diagnostic căruia, de americănesc ce este, nimeni nu a mai catadicsit să-i găsească un corespondent şi în limba română. Excepţie face încercarea de a echivala acest diagnostic, în limba română, cu sintagma „personalitate marginală“, propusă de dr. Alexandru Trifan în cartea sa „Personologie marginală şi psihotraumatologie“ (2006). Termenul „marginal“, după autor, ar trimite şi la indivizi din grupurile excluse social.
   Ce făceau inchizitorii cu vrăjitoarele? Deschideau manualul Malleus Maleficarum al lui Heinrich Kramer, cu numele latinizat Henricus Institor. Acolo se descrie cum persoana vrăjită are „iluzii ale simţurilor, în special ale ochilor“ sau „într-adevăr demonii (…) care prin puterea lor pot deplasa corpurile, pot atinge prin această mişcare ideile şi umorile, prin urmare şi funcţia naturală, adică felul în care anumite lucruri sunt văzute prin simţuri şi imaginaţie“.
   Ce fac psihiatrii începători în faţa unei persoane cu un comportament imprevizibil, care nu este psihotică? Dacă se gândesc la tulburarea de personalitate borderline şi au în faţă sau în minte Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale pot pune întrebări despre ideile referitoare la schimbarea percepţiei de sine, despre modificarea bruscă a dispoziţiei sau a relaţiilor cu ceilalţi şi o mulţime de întrebări despre substaţele îngurgitate, numărul de parteneri sexuali sau actele de autoagresiune. Puţini dintre medicii în vânătoare de diagnostice îşi vor întreba clienţii despre revolta faţă de ceea ce le este impus, despre momentele lor de răzbunare înăbuşită şi de aparenţele şi dedesubturile relaţiilor trăite de aceştia în familie şi în societate.
   Legat de isterie şi de tulburarea de personalitate borderline, s-ar impune câteva întrebări în afara celor cerute de o diagnosticare corectă. De ce a dispărut isteria în oribilele lagăre de concentrare, câte persoane cu tulburare de personalitate borderline sunt în Afganistan, în comunităţile Amish, în comunităţile de neoprotestanţi adventişti de ziua a şaptea din România? Mesmerismul unde îl punem? La isterie sau la sugestia în masă? La fel, şedinţele reuşite de spiritism, de pe vremuri? De ce pe unii îi diagnosticăm, dacă suntem psihiatri, şi pe alţii pe care-i întâlnim în viaţa de fiecare zi sau îi vedem la TV, şefi, vedete, politicieni nu-i diagnosticăm, cu toate că ar întruni criteriile din DSM? În mod sigur, dacă aceştia ar intra totuşi într-o psihoză în care şi-ar pierde credibilitatea anterior afişată ostentativ, ar fi şi ei încadraţi nosologic. Dar, până atunci, limitele între psihoză şi alte tulburări psihice sunt imprecise.
   Se recunoaşte, totuşi, că o persoană cu o tulburare de personalitate, etichetată ca atare în zilele noastre, în Evul Mediu ar fi fost considerată normală, după criteriile sociale de atunci, pentru că nu aveau la îndemână alte criterii, precum cele psihiatrice. Astfel, lui Henric al VIII-lea al Angliei, nimeni nu i-a aplicat sintagma de personalitate antisocială, deşi, oricum, calitatea de criminal era recunoscută atunci.
   Înseamnă că pshiatria, fără să fie la fel de clară ca alte ramuri ale medicinii, se foloseşte de acestea pentru a face diagnostice diferenţiale, pentru a găsi comorbidităţi, dar pentru ceea ce este dincolo de psihoze, de boli genetice, de afecţiuni declanşate de dezechilibre ale neurotransmiţătorilor. Poate nu este întru totul medicină, ci şi o intrare în roluri cei care tratează şi cei pentru care alţii cer să fie trataţi şi, tot mai la modă, cei care îşi găsesc prin tratament o rezolvare a condiţiei lor umane nesatisfăcătoare.
   Oamenilor, în general, le este frică de nebunie, aşa cum în Evul Mediu le era frică de vrăjitorie. Le este frică de nebunia asumată de către unii dintre semenii lor, cu toate că, în mod paradoxal, sprijină, ignoră sau fac faţă acţiunilor nebuneşti ale altor semeni, atunci când acestea corespund normelor sociale. Norme care şi ele se schimbă, ca şi diagnosticele în psihiatrie. Mulţi dintre cei care ajung la psihiatru se tem de etichete, iar toată arta şi tehnica psihoterapeutului este să-i facă să-şi accepte diagnosticul pus după DSM, să şi-l recunoască şi să conlucreze, să fie complianţi. Ca pe vremuri, recunoaşterea păcatului în faţa preotului şi acceptarea ispăşirii lui. Ispăşirea pentru păcatele gândirii şi înfăptuirii este, poate, scopul diagnosticelor savante, din care socialul se ascunde pentru a nu fi învinovăţit şi el la rândul lui.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.