Am
avut, săptămâna trecută, onoarea și bucuria de-a fi invitat la
Conferința națională de medicină de urgență. Gazdele au făcut
un efort deosebit de-a acomoda acest psihiatru într-o sală cu aromă
de Mare Neagră tomnatică, unde, în prezența medicilor de medicină
de urgență, a asistentelor medicale, a paramedicilor, nu în
ultimul rând a șoferilor de ambulanță, am vorbit despre burnout
sau sindromul de epuizare. N-am a vă plictisi cu detaliile
atelierului ținut acolo. Altele sunt lucrurile cu care m-am întors
în minte, lucruri care prea puțin îmi dau pace și pe care n-am de
gând să le țin în gând.
Am
invitat audiența, încă devreme, în discursul meu, să-mi dea o
mână de ajutor. Să vorbească despre experiențele proprii. Până
la urmă de-aia se aflau acolo, să partajeze experiențe. Eu, umblat
destul de în lung și în lat, m-am obișnuit să țin prezentări
cot la cot cu audiența. Sunt pretutindeni în compania unora egali
mie, fiecare cu pepita lui prețioasă de unicitate a trăirii și cu
o narațiune demnă de împărtășit. Cultura organizațională,
însă, în România, face ca la întâlnirile „de plen” să
persiste o sfială excesivă. Și de-a vorbi, și de-a dezvălui, și
de-a polemiza pe o temă oarecare. Am avut privilegiul de a fi ajutat
de prezidiu. Pe de-o parte, le sunt recunoscător, pe de altă parte,
rostul tradițional al prezidiilor în România acesta a fost, de a
patrona și pe undeva domina sala. Simptomatic îmi pare, lucrul deja
transformat în anecdotă, că, odată cu terminarea prezentării
mele, toată
sala m-a urmat afară, unde, rând pe rând, au vorbit. Și,
Dumnezeule, ce-au mai vorbit! Ambulanța, în România, e unul din
pilierii fundamentali ai îngrijirii medicale. N-ai ambulanță, n-ai
nimic. Nu intru aici în dihonia absurdă dintre diversele servicii
de ambulanță, concurența cu SMURD și păcatele factorilor de
decizie. Eu când zic ambulanță mă gândesc la oameni, nu la fiare
și nici la girofare.
La
unison, cei cu care-am vorbit mi-au spus de dorința lor de-a include
în echipă psihologi. Atât pentru unele dintre cazurile cu care se
confruntă pe teren, cât și pentru ei, pentru situațiile
apăsătoare cu care se confruntă. Ce m-a șocat – și nu folosesc
cuvântul cu ușurință – a fost să aflu de situația din unele
județe. Îmi stăruie în minte afirmații din partea unor confrați
că nu au încotro s-o ia, că sunt înlănțuiți de lanțul
managerial, că le e frică de procese de malpraxis, că dacă ar
îndrăzni să vorbească de asta e posibil că și-ar pierde locul
de muncă. Departe de a fi o regulă, fapt e că avem de-a face cu o
situație consistentă și, când situația respectivă e confirmată
de personalități în domeniu, pesemne că trebuie mers mai departe
decât un simplu atelier la o conferință. De la an la an, fondurile
alocate serviciilor de ambulanță au scăzut, prevalența lor în
județe a fost pe cât de dislocată pe atât de prăduită de
diverși curenți turbionari, să le zicem politici, cam cum fu și
tornada la Timișoara. Obrăznicia diverșilor țuțeri numiți în
poziții relevante pentru distribuirea fondurilor sau ocrotirea
serviciilor are deja calitatea de-a fi regula și nu excepția. Cât
despre cum se descurcă personalul cu propria oboseală sau stare de
bine, de stabilitate emoțională – ce-am aflat m-a îngrozit.
Nimeni
nu-i ascultă pe acești oameni, astfel că cei mai „dăruiți”
dintre ei ajung să joace și rol de mamă, de tată, de psiholog, de
duhovnic, în sinteză stâlpul de sprijin al unei comunități de
practică. Dispariția lor din structura și-așa firavă de muncă
dereglează mecanisme întinse ca prea puțin unt pe prea multă
pâine și mecanismele se defectează frecvent. În multe, excesiv de
multe situații, ambulanța preferă să lucreze cu jandarmeria decât
cu poliția, or asta creează un hiatus medico-legal care pune
medicul în primejdie. Și primejdia e mereu după colț – nu doar
fizică, dar și legală, pentru că, mai nou, oamenii sunt
cverulenți, iar în caz de moarte fac, metaforic și nu prea, moarte
de om. Nu mai vorbesc de faptul că, în cazul unui eventual proces
de malpraxis, nimeni – chiar nimeni
– nu le oferă vreun sprijin juridic. Unul din participanții la
discuție mi-a zis, cu obidă: domnule doctor, acolo la
dumneavoastră, la București, poate că aveți prieteni avocați,
poate că vi-i permiteți, dar cum credeți că eu, la salariul meu,
îmi permit să plătesc astfel de taxe, eu din ce mai trăiesc după
aia? Uitasem cât primesc, de fapt, medicii de pe ambulanță, cu cât
îi gratulează statul român, care e nivelul de recunoștință
profesională pentru meritele lor.
Media
de vârstă a participanților era cam pe etajul meu, oameni spre 40
de ani, unii cu ochii deja mătuiți de nesomn, dar și alții, încă
energici, foarte legați de comunitățile lor, mândri de munca pe
care o fac, curioși de alternative, iscoditori în întrebările lor
și, mai mult decât orice, înfometați de dorința de a conlucra.
De a colabora mai bine cu „ceilalți”, fie că sunt spitale,
medici de familie, dar și poliție, procuratură. Dilema schizoidă
în prea multe comunități e că dacă nu știi „omul” care
deschide uși, „omul-șperaclu”, nu se întâmplă nimic, ajungi
să vorbești de unul singur până îți iei câmpii sau pleci. Și
– dintre cei prezenți – nimeni nu voia să plece. Am rămas
impresionat de candoarea cu care îmi spuneau: noi vrem să rămânem
aici, să ne facem treaba, aici avem familii, aici avem părinți,
aici ne merg copiii la școală, facem parte din această lume.
Cine-i va lăsa să trăiască pe cei care-i ajută pe alții să mai
trăiască o zi?
Mă
gândesc de câte ori am aflat, de la orânduire, cât costă o
ambulanță. Câtă bârfă, cât scandal, câtă vorbărie pe
marginea prețului unei salvări. Suntem atât de obsedați de
fierătanii și de minunile tehnologice din ele, încât uităm că
sunt oameni
care folosesc ambulanțele, că zestrea cea mai de preț e echipajul
de salvare. La fiecare operațiune e nevoie și de mașină, dar și
de om, dacă e să scoți un seamăn din ananghie, din asistolă, din
edem pulmonar acut, din colică renală. Or, când vine vorba de
oameni, brusc ne piere zelul, o dăm pe propagandă și pe sforăială
politică.
Mă
uitam, la plecare, în parcarea hotelului, la două ambulanțe oprite
acolo. N-am să zic din ce județ erau. Ce contează e că pocnea
rugina pe ele. Și m-am gândit: de-ar avea și oamenii rugină, să
le pocnească din când în când, poate că s-ar simți unii să mai
repare parcul. Că deocamdată se tot bazează pe veșnica reînnoire,
gratuită, din popicăria universitară. Dar până când?
