Spre sfârşitul anului trecut, la vreo două
zile de la învestirea Guvernului, noul ministru al sănătăţii a fost prezent la
un post de televiziune, unde, timp de aproape două ore, a dorit să clarifice
unele coordonate pe care doreşte să le fixeze pentru evoluţia sistemului de sănătate
sub mandatul pe care l-a preluat recent. Convins că soluţiile pe care urmează să
le adopte sunt perfect viabile şi simplu de pus în operă, Eugen Nicolăescu,
argumentând mai ales din perspectivă economică, a demonstrat că modelul în care
crede va fi singurul care va evolua fără sincope şi a precizat că este singura
variantă care se potriveşte situaţiei româneşti, fiind, de altfel, o soluţie
funcţională şi durabilă în câteva ţări europene cu economie liberă. Fără să menţioneze
în mod expres acest lucru, ministrul a enunţat ideea după care principalele
probleme ale domeniului sunt de natură mai degrabă economico-financiară decât
de logistică, de personal ori structurale.
Participanţii la discuţia respectivă, dintre
care unul de formaţie medicală, au evidenţiat câteva probleme, legate mai ales
de pericolul de involuţie generală a situaţiei în domeniul îngrijirii sănătăţii,
în condiţiile în care se intenţionează mai degrabă o remodelare organizatorică şi
nu o contribuţie cu resursele necesare măcar pentru menţinerea nivelului de
performanţă existent. Faţă de aceste obiecţii, ministrul a arătat că planul de
redresare pe care îl va aplica va soluţiona şi aceste inconveniente, precum şi
altele.
Perspectiva planului expus de Eugen Nicolăescu
este, în principiu, politică şi economică, dar egal de radicală şi de fermă.
Ministrul nu este de acord cu intervenţii paliative şi reparaţii conjuncturale,
ci propune şi insistă pe un protocol chirurgical radical, pe care prietenii săi
politici l-au evocat şi cu alte ocazii: coada căţelului trebuie tăiată odată,
bine şi definitiv. Pornind de la realitatea că sunt prea puţini cei care plătesc
asigurările de sănătate şi, probabil, ei vor fi tot mai puţini, se intenţionează,
într-un fel sau altul, să se renunţe la această modalitate de procurare a
resurselor şi să se treacă la un gen de sistem universal, în care fondurile
pentru îngrijirea sănătăţii să fie asigurate de la bugetul de stat, format, în
realitate, tot prin contribuţia cetăţenilor. Nivelul sumelor alocate de la
buget va fi cel necesar şi posibil, dar, evident, limitat şi riguros
justificat. În funcţie de sumele livrate sănătăţii, toţi cetăţenii vor putea
primi un set de îngrijiri medicale bine precizat, dar garantat oriunde şi
oricând în sistem. Ponderea se va muta pe medicina primară, pe cea preventivă şi
pe sectoarele de urgenţă, urmând ca programele naţionale să fie menţinute între
aceleaşi coordonate cu cele din prezent. Pentru îngrijirile medicale pe care
propusul cadru nu şi le poate permite şi nu sunt cuprinse în pachetul minimal,
bolnavul va trebui să plătească o asigurare voluntară, iar dacă nu va avea o
astfel de asigurare, va trebui să suporte integral costurile tratamentelor.
Reiese de aici că, în opinia ministrului, în
acest mod nu vom avea asigurare generală de sănătate pe un sistem universal, ci
pe un model hibrid, dar, se pare, şi realist, cel puţin în teorie.
Interlocutorii ministrului au avut ocazia să
remarce însă că, în practică, deşi modelul este simplu, el nu va fi uşor de pus
în stare de funcţiune deîndată şi că va avea nevoie de timp şi ajustări, care
îl vor face şi mai hibrid decât este proiectat ori îl vor bloca. În condiţiile
în care morbiditatea este în creştere, populaţia este îmbătrânită şi resursele
economice individuale în scădere dramatică, iar previziunile pentru aceşti
parametri destul de îngrijorătoare, o intervenţie radicală de genul şi
amploarea pe care le presupune asemenea schimbare poate fi cel puţin dramatică.
Fără îndoială că, având în vedere conţinutul, proiectul schiţat de ministru va
fi susţinut de cea mai mare parte a populaţiei, dar va trebui să se ţină seama şi
de opiniile altor categorii implicate. Dintre acestea, observaţiile şi
indiciile furnizate de corpul medical şi de specialiştii în organizare sanitară,
care vor lucra cu acest instrument, ar trebui să fie hotărâtoare.
În acest context, una dintre sugestiile pe
care ministrul ar putea să le ia în calcul este posibilitatea ca programul pe
care îl propune să fie, pentru început, utilizat în câteva judeţe-pilot, iar
rezultatele să fie folosite, după un timp rezonabil, la implementarea unei legi
corespunzătoare, care să ghideze toate sectoarele complexul medico-sanitar
românesc.
Programele de prevenţie, contribuţia şi
importanţa medicinii primare, testele paraclinice mai mult sau mai puţin
obligatorii, serviciile de urgenţă dinamice au importanţa lor în materie, dar
intervenţia asupra sistemului, pe care ministrul intenţionează să o impună,
este comparabilă cu un protocol neurochirurgical pe trunchiul cerebral. Adică
este foarte bine justificat şi limpede formulat, dar executarea sa este dificilă
şi riscantă, pasibilă de complicaţii şi infirmităţi cel puţin la fel de triste
precum cele ale căţelului despre care aminteam mai sus.