Știam că mă va suna la fix. Intuiam că vrea să facă o donaţie Muzeului de Istorie a Farmaciei. Ne-am dat întâlnire în decanatul Facultăţii de Farmacie, unde urma să înregistreze câteva minute pentru un documentar pe care-l realizam.

A vorbit mai bine de jumătate de oră, cu entuziasm, ignorând mobilul care-l apela continuu. Mi-a încredinţat un volum în care își strânsese toată activitatea știinţifică.

Cu câteva zile în urmă oferise bibliotecii UMF Iași, spre păstrarea amintirii sale profesionale, șase bibliorafturi cu cărţi și extrase. Ne-am ciocnit antebraţele, zâmbind dindărătul măștilor. „Am multe planuri și îmi propun să ajung suta!”

Sub ploaia ropotind

Un „accident stupid”, cum a scris ulterior presa, l-a trimis peste mai puţin de o săptămână la Spitalul Clinic de Neurochirurgie și, de acolo, la puţină vreme, sub plăcile de marmură ale mormântului, ropotind de ploaie.

Câţiva oameni zgribuliţi au urmărit cum devine amintire, dar mai mult au fost interesaţi să asiste la protocolul care i se acorda, ca fost veteran de război. Trompetul a intonat semnalul „Marșul funebru”, garda a executat trei salve cu cartușe de manevră, după care i-au prezentat defunctului onorul. După executarea salvelor, în aer s-a auzit semnalul trompetului: „Stingerea!”.

„Să păstrăm un moment de reculegere!” Această modalitate formală de a ne aminti și onora pe un recent dispărut din lumea aceasta a fost rostită și în memoria sa. Câteva secunde o mână de oameni s-au ridicat, au aplecat ușor capetele, apoi și-au reluat locurile, continuându-și programul manifestării.

Niciodată nu vom ști ce se ascunde în tăcerea ceremonială a unor astfel de momente. Ce gânduri și emoţii îi traversează pe cei poftiţi să-și verticalizeze trupurile pentru o jumătate de minut. Dar și ce face ca unii
repauzaţi să fie încorporaţi profund în istoria universităţii, iar alţii să fie uitaţi aproape instantaneu.

Ce rămâne după

Un mesaj m-a trezit din reveria serii: „Ai vreo fotografie cu doamna profesor X? A murit astăzi și vrem să dăm o știre”. Nu aveam. „Nu știi cine poate să aibă? Sau să ne dea câteva informaţii?”.

Știam. Dar persoana respectivă m-a trimis înspre altcineva: „Sun-o pe doamna profesor Y. Nu spui că știi numărul de la mine!”. Doamna profesor Y nu a răspuns și eu nu am putut să fiu de ajutor.

O viaţă după care nu rămâne nicio fotografie și niciun minut disponibil unui fost coleg de a căuta un moment luminos, în ţesătura de amintiri întunecate care i-au rămas despre o persoană.

Drapelul negru arborat în faţa universităţii. Câteva mesaje postate pe reţelele de socializare. Nelipsitul mesaj „Drum lin în lumină”... O fotografie cu florile și coroanele așezate pe mormânt. O zi-două de mirări și bârfe. Prietenul ce stăruie să-și mai amintească, o scurtă vreme, ce i-a legat.

Biroul îi este evacuat. Postul vacantat. Lucrătorii universităţii operează schimbările în hârtii. Și, apoi, gata! Ai fost... Te zbăteai pentru factorul de impact, dar moartea l-a întrecut. Nu pentru multă vreme, că ea nu are atâta îngâmfare pe cât și-o proclamă celebrul generator de impact
academic.

Iluzia gloriei eterne

Tânjim către înălţimile ameţitoare ale faimei și puterii și ne scufundăm definitiv în prăpăstiile adânci ale uitării. Liderii militari din antichitate porneau războaie cu scopul de a dobândi gloria eternă.

Cei de astăzi caută să-și sporească autoritatea, în umbra pretinsei sporiri a valorii, mizând inconștient, cum ar spune Lynette Mitchell, istoric și universitar american, pe „fantezia tiranului”, care este durabilă în mintea posterităţii.

Se transformă în controlori și forţă de ordine, și mai puţin în lideri, artiști și catalizatori. Însă, în oricare moment, aceștia pot ceda, și repede pot fi înlocuiţi. O rotiţă substituibilă a marelui angrenaj va fi schimbată cu alta
asemenea ei.

Construim naraţiuni despre trecut care nu au existat vreodată. Fiecare dintre cei trei universitari ieșeni și-a dorit să rămână în mintea celorlalţi. Despre fiecare am auzit vorbe felurite.

Îngrămădirile de cuvinte fac să stăruie în minte puţine persoane mai mult de o ridicare în picioare sau cât un sunet de trâmbiţă. Nu făcându-i pe ei buni, ci spunând povești bune despre ei, așa îi vom putea păstra în
amintirea noastră.