Condamnat
la moarte pe vremea când justiţia română pronunţa pe bandă rulantă astfel de
sentinţe, iar mulţi, putem spune foarte mulţi, erau executaţi fără judecată,
doctorul internist Gheorghe Gh.
Vasilache a fost salvat graţie intervenţiei soţiei unui ambasador sovietic
(!), pedeapsa fiind comutată la 25 de ani de muncă silnică. Erau timpurile în
care Ana Pauker şi acoliţii săi dictau în România, până când mai abilul
Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit (ca printr-un miracol) să-i îndepărteze.
Doctorul Vasilache-Dorna, trecut prin şapte dintre cumplitele închisori
politice, a fost eliberat după 15 ani de temniţă, în 1964, când Ceauşescu a
golit aceste temniţe.
Eroul
nostru, îl putem numi astfel, a cărui inimă a încetat să mai bată la vârsta de
86 de ani, ameninţat de-acum cu uitarea, nu şi-a putut publica scrierile şi
cred că ar fi de datoria Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din
România (SMSPR) să sprijine editarea lor, mai mult, să-i înscrie numele pe
lista membrilor de onoare post-mortem, ca omagiu.
Gheorghe
Gh. Vasilache s-a născut la 23 noiembrie 1902, în comuna Fântâna Mare, judeţul
Suceava. Tatăl a fost învăţător, iar mama, fiică de răzeşi moldoveni. A urmat
cursurile primare în comuna natală, avându-l ca învăţător pe propriul tată,
apoi gimnaziul „Nicu Gane“ din Fălticeni, iar cursul superior la Liceul militar
Iaşi. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi (anul 1930), a fost numit
medic în comuna Dorna-Cândreni. În 24 noiembrie 1949 a fost arestat, apoi
condamnat la moarte de Tribunalul Militar Iaşi pentru delictul de „uneltire
împotriva securităţii RPR“, deoarece iniţiase organizarea grupării „Gărzile
Decebal“ care se opunea regimului comunist. În lunga perioadă de recluziune,
soţia sa Dorina Theodora Vasilache, profesoară de istorie şi geografie, făcând
faţă unor persecuţii şi privaţiuni astăzi greu de imaginat, a crescut şi educat
singură cei şase copii ai lor.
Pentru
meritele sale ca medic, Gheorghe Vasilache a fost decorat la 9 mai 1943 cu
Ordinul Coroana României în gradul de Cavaler, fiind vizitat de prof. P.
Tomescu, ministrul sănătăţii de atunci, Maria Mareşal Antonescu, Mitropolitul
Moldovei Irineu, generalul Corneliu Calotescu, guvernatorul provinciei
Bucovina, Principesa Maria Eleonora, principesă de Schönburg, principesă de
Wied şi de mulţi alţii. A fost ales şi primar al comunei.
Manuscrisele
sale au fost ascunse de perchiziţiile securităţii în cele mai neobişnuite
locuri, cum ar fi şura de lemne, sub un morman de buşteni de foc, sau la
diferite familii de încredere. A scris poezie, un roman cu titlul „Spre ideal“,
o piesă de teatru în versuri despre viaţa lui Mihai Eminescu, „Amintirile unui
medic de circumscripţie sanitară“ şi „Viaţa de deţinut politic în închisorile
comuniste“. Cel puţin ultimele două manuscrise ar merita publicate fără
întârziere. Se spune, revoltător de eronat, că românii, popor oarecum vegetal,
au acceptat comunismul fără să lupte. Dimpotrivă, socotind milionul de oameni
întemniţaţi, cei duşi forţat la munci, nu doar la Canalul Morţii, cum este
numit îndeobşte canalul Dunăre – Marea Neagră, deportaţi în locuri aride de
domiciliu forţat, numărul impresionant de mare al luptătorilor din munţii
Carpaţi, din Dobrogea, lista extrem de lungă a celor împuşcaţi sau ucişi în
alte moduri, cu sau fără a fi judecaţi, putem spune fără greş că românii au dat
cel mai mare tribut de jertfă supremă în lupta anticomunistă. Perioada
represiunii sălbatice a fost cea în care ţara noastră, aflată sub ocupaţia
sovietică, îi avea la conducere pe cei sosiţi pe tancurile acestei armate
care le asigurau conducerea discreţionară.
Literatura
memorialistică are o excepţională valoare în aducerea la lumină a adevărului
istoric, iar scrierile confraţilor martiri nu pot fi lăsate uitării, cu atât
mai mult cu cât sunt irepetabile. SMSPR nu se poate sustrage de la această
obligaţie de onoare.
