Dintotdeauna s-a
convenit că medicina este o ştiinţă. Medicul studiază să se formeze şi, în
acelaşi timp, să fie în temă cu descoperirile domeniului. Medicina este, poate
într-o mai mare măsură decât altele, şi o chestiune de etică, practicându-se
după un cod al onoarei aşezat pe o temelie veche şi solidă. În aceeaşi măsură,
arta medicală este o chestiune de umanism, demnitate, apostolat, sacrificiu
personal, compasiune şi toleranţă. Totodată, medicina este o problemă de echipă,
atmosferă de lucru, devotament, mediu social şi, în ultimă instanţă, o
chestiune de conştiinţă. Toate acestea sunt lucruri cunoscute, dar prea des
uitate sau lăsate deoparte.
Astăzi însă, toată
lumea spune că medicina e o chestiune de bani. Bani şi iarăşi bani. Prin
mediile oficiale sau cu oarecare audienţă, tot felul de personaje ne bagă în
cap un silogism: nu se poate face medicină fără bani. Prin reducere la esenţă,
problema banilor în economia politică a fost demult lămurită de un om de
spirit, care a observat că banii ori nu
sunt deloc, ori nu sunt de ajuns. Poate medicina de lux, poate spitalele ca
nişte palate din poveşti, poate medicii veleitari care vor să trăiască la fel
ca nababii ori bolnavii închipuiţi răpuşi de fantasmele ipohondriei nu pot să conceapă sănătatea fără fluvii de
bani care să le inunde orgoliile şi egoismul. Din păcate, opinia publică
este formată să privească problema doar din această perspectivă periculoasă şi
păguboasă. Ministrul nu face nicio declaraţie de presă dacă nu se referă în cea
mai mare parte a discuţiei la bani. Medicii de familie au fonduri bine
delimitate şi, sub acest aspect, se gândesc mai tot timpul cum să se descurce
cu banii. Până şi şeful guvernului, când îşi mai aduce aminte de chestiunea sănătăţii,
ne zice tot despre bani: ori că nu sunt pentru salariile rezidenţilor, de
exemplu, ori că vor fi dacă se vor găsi pe undeva.
A trecut mai mult de
un deceniu de când a început să circule o istorie cu un doctor care a refuzat să
deschidă un abces pentru că disperatul de bolnav nu avea cum să achite douăzeci
de dolari. Soluţia ar fi fost să plătească doctorul, dar sistemul nu-i permitea
asta şi nici să facă intervenţia pro
bono, decât sub iminenţa unor sancţiuni. Cum rămâne, în această situaţie,
cu aspectul umanitar şi acela al compasiunii faţă de bolnav? Îl lăsăm pe seama
bisericii, care, şi aceasta, ce ne îndeamnă să facem? Exact, să fim oameni şi,
dacă suntem calificaţi să rezolvăm problemele de sănătate ale oamenilor, să găsim
o rezolvare, nu să ridicăm din umeri şi să mai bem încă o cafea. Doar un automat nu-ţi livrează o acadea dacă
nu introduci banii prin fantă. Chiar aşa am ajuns? Poate încă nu, dar este
sigur că spre aşa ceva ne îndreptăm. Şi atunci, cum vom mai putea duce şi cât
timp povara unor bolnavi disperaţi, pe care nimeni nu îi poate, se zice, ajuta?
O tânără, cadru
medical la un spital din Bucureşti, emigrează urmându-şi soţul, mare specialist
la o companie din America. Are un copil cu probleme de sănătate şi se instalează
bine într-una din marile metropole civilizate. Ei bine, această persoană poate
să ajungă la medicul de familie doar dacă se programează cu mult timp înainte şi
până atunci nimănui nu-i pasă de mama disperată care doarme cu hemisuccinatul
de hidrocortizon lângă ea şi copilul sub un perete plin de icoane. Situaţia se
putea rezolva dacă o doctoriţă de familie româncă ar fi acceptat să o primească
fără programare mai mult de două ori, deoarece s-au sesizat colegii de manevră şi
au retezat această compasiune „condamnabilă“. Bineînţeles, pe acele meleaguri
civilizate, banii alocaţi sistemului de sănătate sunt mult mai mulţi ca pe la
noi, dar iată că nu au adus o atitudine umanitară faţă de bolnavi, ba chiar am
putea spune că au dezvoltat egoismul, suficienţa, birocraţia şi nesimţirea.
Pentru ce medicul bine plătit să mai facă o consultaţie în plus ori o intervenţie
chirurgicală mai mult şi să încalce nişte regulamente rigide, riscând să creeze
animozităţi colegiale şi să primească sancţiuni profesionale? O asemenea omenie
l-ar costa prea mult. Şi iată cum chiar şi omenia
devine o chestiune de costuri – şi de bani.
O soluţie paliativă
la această problemă a fost oferită periodic de unii comentatori şi se referă la
modul în care sunt reglate mecanismele de împărţire a resurselor pe marile
sectoare de îngrijire a sănătăţii. S-au lansat exemple: o procedură de vârf
care poate anula fondurile pentru o mie de proceduri de serie ori un aparat de
ultimă generaţie care taie banii de spirt sanitar pentru jumătate din ţară. De
fiecare dată, argumentul de ambiguitate etică a funcţionat după principiul că
orice caz este important, chiar dacă rezolvarea lui (îndoielnică) produce
pierderea unei sute de cazuri perfect tratabile. Situaţia distribuţiei
fondurilor ar fi definitiv tranşată prin existenţa unei autorităţi reale care să
aibă putere de decizie, înţelepciune, omenie şi pragmatism. Sau măcar putere de decizie reală. Când aceasta nu
există, ca acum la noi, puterea de a decide rămâne doar în sectorul
economico-financiar. Sau, formulat altfel: dacă
ai bani, poţi fi sănătos, iar dacă nu, poţi rămâne bolnav când ai avut
ghinionul acesta. Totuşi, lucrurile nu pot fi lăsate astfel: cu toţii ar trebui
să revenim la comorile omeniei, cele
care au purtat medicina atâta vreme. Inclusiv avatarurile financiare ar putea fi
nuanţate, dacă vor fi întâmpinate cu mai multă omenie şi mai puţin egoism revanşard.
În „Le Malade imaginaire“, indignat de cheltuielile cu
sănătatea, monsieur Argan îl atenţionează pe farmacistul său că ar fi cazul să-i
trimită note de plată mai uşurele, altfel „nimeni nu o să mai vrea să se îmbolnăvească“.
Deja este în creştere numărul bolnavilor care şi-au pierdut încrederea în soluţiile
şi posibilităţile sistemului medical şi îşi duc bolile pe picioare ori recurg
la vraci şi vrăjitoare, când nu aşteaptă minuni din cer.
