Nu pentru că situaţiile ar fi grave sau urgente, ci din cauza relaţiei defectuoase cu unii dintre pacienţii noștri. Profit de ocazie ca să reamintesc un bun text scris în 1978 de James E. Groves, psihiatru la Harvard, Taking care of the hateful patient. (N Engl J Med 1978; 298:883-887) El împarte pacienţii dificili în patru categorii.

Adezivul dependent (dependent clinger) e pacientul a cărui anxietate se cere mereu alinată de explicaţii și asigurări. Așadar, te va contacta tot mai des pentru a-ţi explica pe larg îngrijorările. Dacă la început el te copleșește și cu mulţumiri sincere, dar exagerate, pe măsură ce obosim și eșuăm în a-l liniști, relaţia medic-pacient se deteriorează, ocupă timp și resurse mari și nu duce nicăieri.

Medicul e frustrat și enervat și pacientul se simte – pe bună dreptate – respins. Acestui pacient trebuie să îi explicăm și propriile noastre limite, precum și termenii relaţiei cu el (de exemplu, fără telefoane în afara orelor de lucru, din partea lui, și fără promisiuni care nu pot fi respectate, din partea noastră).

Revendicatorul (entitled demander) e la fel de dependent de relaţia cu medicul precum cel din prima categorie, dar încearcă să-și aleagă o poziţie de putere faţă de medic, faţă de care e ostil, îl ameninţă cu refuzul plăţii, reclamaţii etc. În spatele agresivităţii sale se află o mare teamă de abandon, și medicul, deși adesea speriat și prins în dezbateri încurcate cu pacientul, nu trebuie să răspundă cu aceeași agresivitate, ci să încerce să o canalizeze în direcţia potrivită.

Manipulatorul care respinge ajutorul (manipulative help rejecter): în egală măsură dependent emoţional, dar disfuncţional, de medic, simte că niciun tratament nu îl ajută și dă dovadă de un pesimism tenace, revenind mereu la consult, în ciuda eșecului terapeutic, de parcă nu ar dori ușurarea simptomelor, pentru că asta ar prezenta riscul întreruperii relaţiei cu îngrijitorul.

Autodistructivul în negare (self-distructive negator) e pacientul care persistă în comportamente extrem de dăunătoare, în ciuda tuturor măsurilor. Groves îl dă exemplu pe ciroticul cu varice esofagiene care continuă să consume cantităţi mari de alcool.

Tot Groves recunoaște că asemenea pacienţi adesea ne fac să le dorim, în mod secret și rușinos, grăbirea exitusului și că, în fond, e vorba de un comportament suicidar cu viză psihiatrică obligatorie.

Articolul lui Groves e popular și azi, în ciuda termenilor lui poate duri despre acești pacienţi. Pentru că cele patru categorii sunt la fel de actuale și generează la fel de multă anxietate și gânduri rele în rândurile noastre.

Singurul lucru pe care l-aș adăuga e că nu avem de-a face cu tipuri de personalitate grevate de o rea-credinţă intrinsecă, ci de ipostaze în care unii oameni își trăiesc suferinţa și ne-o transmit și nouă.

Citiți și: Vara coacerilor noastre