Nu cutezam să scriu rândurile următoare dacă
nu aş fi lucrat 25 de ani în Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie
din Bucureşti, dacă nu aş fi participat la numeroase congrese mondiale,
regionale şi naţionale, dacă nu aş fi vizitat institute de gerontologie şi
geriatrie (G&G) din Kiev, Florenţa sau Bethesda, clinica de G&G a
profesorilor Berthaux şi Vignalou din Paris ori centre de gerontologie din Los
Angeles, sau dacă nu aş fi cunoscut şi corespondat cu personalităţi ale
gerontologiei internaţionale. Geriatria românească merită cel puţin o pagină în
istoria mondială a specialităţii şi acesta este motivul acestei prezentări, ce
relevă priorităţile, originalitatea şi tradiţia noastră, reamintind momente şi
lucrări de referinţă. Priorităţile româneşti în domeniu au o tradiţie de peste
un secol, în care s-au înregistrat un mod de organizare unic, concepte, opinii şi
luări de poziţie pentru care astăzi există dovezi, dar care nu o dată au fost
respinse de un sistem încătuşat în doctrine, iar pe plan local – respinse de
sub castanii monarhici din fundătura Căldăruşani.
Tradiţie.
Gh. Marinescu şi C. I. Parhon, alături de C. W. Hufeland, Ch. Brown-Sequard, J.
M. Charcot, A. Comfort, I. I. Mecinikov, J. Nasher, M. Burger, W. Marjori, Vl.
Korenchevschi, N. Shock, F. Verzar, B. Isaac, Fr. Bourliere, E. Greppi, D.
Harman fac parte din clubul select al fondatorilor G&G ştiinţifice
mondiale. „Din cercetările şi lupta lor de idei, fără ca acest lucru să ştirbească
afecţiunea şi respectul reciproc, s-a născut G&G românească“ (1).
Încă de la sfârşitul secolului XIX,
Marinescu studiază involuţia celulei nervoase şi descrie plăcile senile din
creier. Cercetările sale nu se limitează la elementele pur anatomice: el
reflectează asupra cauzelor îmbătrânirii generale a organismului şi, cu 56 de
ani înaintea publicării lucrării lui Denham Harman asupra radicalilor liberi,
în lucrarea din 1900, publicată la Paris („Mécanisme
de la sénilité et de la mort des cellules nerveuses“), el vorbeşte despre
„rolul oxidazelor şi al oxidării în îmbătrânirea coloidală celulară“.
C. I. Parhon, începând din 1910, prin cercetările
sale clinice, sintetice, conceptuale şi viziunea sa istorică asupra domeniului,
ne apare la începutul acestui mileniu în adevărata sa dimensiune.
Încă din 1956, a luat fiinţă în România Secţia
de geriatrie a Societăţii Ştiinţelor Medicale, afiliată Societăţii Internaţionale
de Gerontologie. În 1966, ea devine Societatea de Gerontologie (1).
Organizare.
Înfiinţarea Institutului de Geriatrie din Bucureşti a reprezentat piatra de
hotar a gerontologiei româneşti, în acelaşi timp fiind primul de acest fel pe
plan mondial. Cu o viziune profetică, după doi ani de la primul congres mondial
al acestui nou domeniu medical şi înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale de
Gerontologie (1950, Liège), Parhon este fondatorul Institutului Experimental de
Geriatrie „Prof. dr. C. I. Parhon“, prin Hotărârea nr. 111 din 21 ianuarie 1952
(2). Iniţial, în institut au funcţionat o secţie experimentală şi două secţii
clinice. La iniţiativa dr. Al. Ciucă, se organizează şi o secţie de
gerontologie socială, institutul devenind astfel tridimensional. Tematica de
cercetare a inclus de la început studiul deceniilor de vârstă din punct de
vedere clinic, fiziologic, biochimic, morfologic şi anatomopatologic; terapia bătrâneţii
– cercetări gerontologice clinice şi experimentale. Studiul tridimensional al
procesului de îmbătrânire este însuşit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi,
cu ocazia simpozionului internaţional de G&G de la Kiev, institutul din
Bucureşti este dat ca model de organizare şi funcţionare. Luând în considerare
fenomenul de îmbătrânire demografică a populaţiei şi implicaţiile majore de
ordin medical, social, economic, etic, politic, dr. Al. Ciucă are iniţiativa
înfiinţării Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, la 2 aprilie
1974. Sunt organizate noi laboratoare de cercetare clinico-biologică, un
departament de statistică medicală, se introduce o foaie de observaţie medicală
cu posibilitate de procesare automată, departament de informare-documentare, o
policlinică în centrul Capitalei, secţii clinice externe. Personalul cu studii
superioare era format din medici, cercetători, biochimişti, biologi, economişti,
demografi, psihologi, jurişti, matematicieni, biofizicieni, sociologi,
corespunzător dezideratului multi- şi interdisciplinar din G&G.
Pentru respectarea adevărurilor istorice, a
iniţiativelor şi conceptelor, doresc să fac o paranteză. Înfiinţarea
policlinicii din str. Spătarului, la Bucureşti, a însemnat multă luptă.
Policlinica este rodul ideilor dr. Al. Ciucă şi ar merita să-i poarte numele.
Noul sediu era menit să efectueze cercetări clinice, epidemiologice şi
psihosociale, dar şi să implementeze dispensarizarea persoanelor vârstnice din
Capitală. În policlinică lucrau medici-cercetători al căror diagnostic viza
ritmul şi tipul de îmbătrânire, vârsta biologică, diagnosticul psihosocial.
Acolo îşi desfăşurau activitatea asistente sociale, sociologi, jurişti,
psihologi, care acordau ajutor şi asistenţă. Acum, după cum reiese din anunţul
mare care te întâmpină încă înainte de intrare, se acordă consultaţii de
medicină internă, cardiologie, neurologie, dermatologie etc., ca în orice altă
policlinică. „Mici“ nuanţe conceptuale şi de respect al istoriei.
Concepte. Secolul XX a fost perioada în care cercetătorii români şi-au pus întrebări-cheie
şi, prin rezultatele lor, au dat răspuns aspectelor fundamentale din G&G.
Este G&G o specialitate? Dacă da,
care îi sunt bazele? Ce este îmbătrânirea? Dar bătrâneţea? Dacă îmbătrânirea
este un proces normal, fiziologic, care îi sunt indicatorii/criteriile clinice,
fiziologice, morfologice, biochimice, hematologice, imunologice? Dacă este o
boală, care îi sunt simptomele, diagnosticul, tratamentul? Se poate vorbi de
farmacogeriatrie? Este necesar un gerontolog/geriatru? Care trebuie să fie pregătirea
lui? Geriatrie vs. medicină internă? Bătrânii trebuie să rămână în afara vieţii
sociale? Care este calitatea vieţii lor?
Şcoala românească a fost de la bun început şi
în unanimitate de acord cu necesitatea unei discipline de G&G. A fost
respins aforismul unor „nisipuri mişcăoare“ şi au fost aduse argumente „de rocă“,
biologice, clinice şi psihosociale (1, 2). Conceptul ilikibiologic al lui
Parhon asupra procesului de îmbătrânire a stat la baza orientării noii
specialităţi de G&G. Formarea şi coordonarea, de către Cornel David, la
institut, a colectivelor multidisciplinare (geronto-cardiologie,
geronto-nefrologie, geronto-pneumologie etc.) a dat posibilitatea cunoaşterii
indicatorilor îmbătrânirii normale a diferitelor aparate şi sisteme şi a scos
în evidenţă particularităţile clinico-biologice ale bolilor la vârsta înaintată.
În numeroasele lucrări publicate între 1960 şi
1985, cercetătorii români îşi manifestă adeziunea şi demonstrează caracterul
multi- şi interdisciplinar al gerontologiei, iar, în 1982, Roman Vlaicu semna
capitolul fundamental publicat in cartea-premieră „Geriatria“, intitulat
„Geriatria – specialitate multi- şi interdisciplinară“, în care sunt
sintetizate rezultatele biologice, clinice, morfologice, fiziopatologice,
psihosociale şi terapeutice ale cercetărilor româneşti. Şi toate acestea cu
mult înaintea primului congres interdisciplinar de G&G, desfăşurat la
Brighten, în Anglia, în 1987. Congresul internaţional de G&G, desfăşurat în
iunie (acelaşi an) la Bucureşti a fost o încununare a contribuţiilor originale
ale cercetărilor româneşti din acest domeniu. Scrisoarea primită de la D.
Cebotarev, preşedintele AIG, şi V. Korkusko (Kiev) ilustrează în modul cel mai
competent valoarea şi contribuţiile originale româneşti la definirea şi
fundamentarea G&G ca specialitate în cadrul ştiinţelor medicale (2). Din păcate,
aceste contribuţii de excepţie au rămas fără răsunet în lumea mai-marilor din
epoca „de aur“. Încă de la sfârşitul anilor ’60 s-au făcut demersuri pentru
aprobarea disciplinei şi a unei catedre de G&G. Noţiuni-cheie, precum
vârstnic, bătrân, factori genetici, determinism genetic, vârsta a treia
oripilau „familia“ şi pe mai-marii în luarea deciziilor.
|
Dr.
Mircea Dumitru
a fost directorul Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie Bucureşti
în perioada 1979–1990. A câştigat Premiul „Gh. Marinescu“ al Academiei Române
pentru cartea „Bazele Gerontocardiologiei“ (1981). A fost redactor şef al
International Journal of Gerontology and Geriatrics (1998–2002). |
