La copiii medicilor și cadrelor sanitare. Din fericire, până la urmă România nu a fost teribil de afectată de răspândirea COVID-19. Dar familiile medicilor au fost afectate în feluri încă greu de bănuit.

Când ordonanţele militare prevedeau mobilizarea fără drept de refuz a medicilor, copiii acestora erau, legal vorbind, lăsaţi de izbeliște. Mulţi colegi și i-au trimis departe, la ţară, dintre aceia care au avut „ţară” – și am prieteni care de trei luni nu și-au văzut faţă în faţă copiii. Alţii „s-au organizat” cumva, astfel încât să asigure o permanenţă și acasă, nu doar la spital.

În timp ce alţi copii au avut, spre bine sau spre rău, dintr-o dată mult mai mult timp cu părinţii lor, cei ai medicilor au avut și mai puţin decât de obicei, părinţii și mai obosiţi, și mai puţin dispuși să se joace și să petreacă „timp de calitate” decât înainte.

Când a început faimoasa „școală online”, din nou, copiii cadrelor medicale a trebuit să se descurce mai mult singuri cu noul sistem. Dar astea sunt poate amănunte. Mai important e felul în care copiii au resimţit fricile zilelor trecute.

Am descoperit cu toţii cum copiii simt frica părinţilor, mai bine decât adulţii. Și medicii au avut un sortiment aparte de frică, doar pentru ei. Pentru medici, boala și moartea au fost pericole mai aproape de realitate decât pentru restul lumii.

Medicii nu și-au permis luxul mecanismelor inconștiente de apărare, cum e negarea. Mai mult, medicii, al căror rol social se transforma lent dar sigur în ultimi ani, și-au văzut imaginea, în spaţiul a câteva săptămâni, ridicată în slăvi și aruncată în noroi, și asta de câteva ori la rând.

Cum o fi să fii copil de doctor și să vezi afișe în care doctorii sunt sfinţi, supermeni de bandă desenată, eroi de sacrificiu? Cum o fi ca prietena Alinuţa să-ţi spună apoi că mama ei nu crede în virus și că totul e conspiraţie și doctorii sunt niște mincinoși?

Cum e să vezi profesia tatălui tău dintr-o dată căpătând o autoritate nemaipomenită, ca apoi să auzi că medicii vor fi daţi în judecată pentru că ţin cu forţa oamenii în spital?

Societatea are, mai mult ca de obicei, o relaţie de dragoste și ură cu medicii, zilele astea. Și dacă simţim că nu ne mai pasă, că ne-am obișnuit cu distanţa și dizarmonia noastră faţă de opinia publică, să ne gândim la cei care învaţă acum de la noi, prin puterea exemplului, cum să fie oameni. Ce-au înţeles de la noi în toată această poveste?