Într-o
lume a indiferenței ca formă de existență individuală, pe care unii o consideră
chiar salvatoare, este bine să vorbim de medicină ca despre arta de a trăi prin
solidaritate umană. Grecii antici spuneau că în inimă se află creierul, care
controlează biologia umană. Medicina veche ținea cont de apartenența noastră la
Univers și de legătura pe care o avem, prin energii nevăzute, cu sursa centrală
de viață (lumina celestă), dar și de legătura dintre noi, ca elemente ale
naturii, și de nevoia de armonie dintre părți. Tămăduitorii vremii considerau
că ființa bolnavă este cea cu o slabă corelare între parte și întreg și, din
acest punct de vedere, cu siguranță, noi suntem ființe grav afectate prin
dezbinare și dezordine socială.
Fără
să aibă noțiuni de biochimie sau de biofizică, prin puterea intuiției au
formulat ideea că suntem un întreg format din părți minuscule și facem parte
dintr-un întreg mai mare: universul astral. Așa s-au născut astronomia, și apoi
astrologia, ca obiecte de studiu al relației dintre om și cer. Astăzi folosim
noțiunea de matematică fractală pentru a explica fenomenul de multiplicare a
părților într-un întreg care devine din ce în ce mai complex, mai evoluat, până
la nivel cosmic.
Anticii
au înțeles, deci, ceea ce noi ignorăm: că un corp este bolnav atunci când nu-și
mai găsește căile de comunicare cu „marele întreg“ din care face parte,
pierzându-și astfel sursa de energie la care este racordat, pentru că inima
lui, creierul lui biologic este perturbat de factori străini, care îi schimbă
bătăile, adică vibrația de conectare la întreg.
Religia,
la fel ca știința, cu care a intrat în coliziune repede, sunt un șir de
teofanii prin care omul descoperă gândul universal, dar și creația lui, fiecare
descoperire științifică fiind o palidă reproducere în laborator a ceva ce
există în natură. Calculatorul se străduiește să reproducă mintea umană, care
deși are un suport material, este nevăzută, nepalpabilă, eterică.
La
nivelul nevăzut al energiilor noastre mentale, aflate în legătură cu cele
cosmice, debutează toate bolile, după ce inima, ca receptor al emoțiilor
negative și al stresului, a suportat, prin afectarea rețelelor ei de comunicare
electromagnetice, perturbări de ritm și de frecvență, transmise ulterior către
zona de control și de comandă: creierul! Ceea ce este perturbat în om este
relația câmp universal–câmp uman–câmp al organului nefuncțional–câmp celular.
Acolo
unde câmpul lucrează, dar haotic, împotriva și nu în favoarea organismului,
trebuie să intervină un element ajutător, de reglare. Cu această misiune este
învestit medicul. Numai că, lucrând cu energii subtile, nevăzute, care nu țin
de cele cinci simțuri, el trebuie să aibă o putere deosebită de empatizare cu
pacientul, care să menajeze și să nu perturbe suplimentar energiile răscolite
ale bolnavului. O formă de menajare a energiilor, în cazurile foarte grave,
este coma indusă, din secțiile de Terapie intensivă, corelată cu un
comportament impecabil al cadrelor medicale. În celelalte cazuri, fără iminență
de deces, cuvintele și încurajările sunt medicamente! Psihoterapia
profesionistă este obligatorie, pentru că, în timp ce prin medicație bolnavul
este ținut în viață, prin cuvânt și gând altruist se poate transforma câmpul de
vibrație al minții pacientului și se trece din nivelul undelor beta în nivelul
undelor alfa și theta: de relaxare și non-autoagresiune. De aici începe
autovindecarea, în paralel cu eforturile medicale și chirurgicale de remediere
a leziunilor.
În
felul acesta se întâmplă minuni. Oameni care vin în spital fără nicio șansă, cu
analizele date peste cap, își găsesc vindecarea în mod neașteptat odată cu
instaurarea păcii interioare, fără de care întregul nu se poate reface. Dar
pentru toate miracolele medicale, cazuri aparent fără scăpare, care se rezolvă
fără a avea o explicație bazată pe logică medicală, ar trebui scrisă o carte
care să servească drept Biblie a medicilor, în favoarea unui bun și empatizant
comportament cu oamenii în suferință.
Ceea
ce propun nu este „terapia prin empatie“, ci „terapia cu empatie“, cu dragoste,
nu cu indiferență, pentru că noi, medicii, știm că există tendința de
transformare a pacientului în obiect, când el este, de fapt, conștiință
bolnavă!
