Dubito ergo sum. Probabil așa ar fi trebuit să înceapă
Descartes. Mă îndoiesc, deci exist. În viața mea de zi cu zi, ca doctor, mă
îndoiesc. Și nu doar de diagnosticele pe care le pun sau de tratamentele pe
care le dau. Mă îndoiesc de tot felul de lucruri, am momente de impas etic,
caut să aflu părerea colegilor mei în situații care-mi par neclare. Sau
năstrușnice prin manifestarea lor. Îmi pun întrebarea, uneori până la obsesie,
unde e binele sau care e calea de ales. Apăsările mele interne rareori transpar
în fața pacientului. Singura concesie e că aleg, adesea, să gândesc cu voce
tare. Să vadă că ce fac nu e un iepure scos din pălărie, o „ghiceală“, că nu mă
arunc sau hazardez să-i pun o etichetă, ca și cum ar fi un jambon în galantar.
Evident, asta vine cu costuri. Oamenilor le plac precizia chirurgicală și omul
hotărât, care „știe el ce face, dar mă va face bine“. Or, eu n-am. Nici
precizie chirurgicală, nici hotărâre. Doar dorință și disponibilitate. Și sunt
chemat să conduc omul pe un drum. Astfel că am să fac asta și n-am să clipesc.
Îndoielile mele sunt ale mele și nimic mai mult.
Înăuntrul meu sper. Că fiecare lucru pe care-l citesc sau fac
contribuie la forma ieșirii mele din marasm. Că fiecare lecție pe care
pacienții mi-o predau, cu răbdare și elocință, își va găsi destinatarul, într-o
zi, în persoana unui alt pacient. Nu sunt un doctor bun. Sunt doctor. Nu există
două povești care să se repete, dar, ca notele muzicale, frazele și forma lor
reverberează. Da, am văzut sute de cazuri de depresie. Și sute de cazuri de
demență, schizofrenie, atacuri de panică și altele. Da, am văzut ce-i face rana
minții și mintea rănii. N-am să presupun că a venit ziua în care să zic că
le-am văzut pe toate. De fapt, nu cred că vreun doctor are voie să zică,
vreodată, că le-a văzut pe toate.
Posibil că, odată cu pasiunea pe care o am față de propria-mi
meserie, vine și o anume sensibilitate. A celui care se uită împrejur și admiră
munca altora cu ochiul aidoma contopit în întrebare perpetuă. Pupila mea e
punctul din argumentul circumflex. Mă uit la arta lor. La modul curios în care
ajung, uneori magistral, la concluzii, la diagnostic. Mă uit la abilitatea
fantastică de-a distinge arteră de venă, nerv de tendon. Mă uit la dexteritate,
la răbdare, la nesupunerea mistică față de marele inamic: boala. Dizabilitatea.
Diavolul negru al inexistenței. Acolo, pe muchia de cuțit, trăim, cu toate
metehnele și micimile noastre. Omul scârbos, care face glume proaste și merge
șontâc, devine, acolo, în sala de operație, un instrument al măreței orchestre,
din cocoșat devine violoncel, din zgomot devine muzică. Omul taciturn, căruia-i
scoți vorba cu cleștele, transmută aproape alchimic, sub ochii tăi, în
diagnosticianul subtil, în medicul de suflet. Medicul nu e doar continuarea
propriei personalități. Are o dimensiune aproape mitologică. I-o dau nu doar
halatul, jurământul sau povara deciziei. Ci crepusculul propriei vieți, când
dansul cu moartea s-a terminat, când – unic pentru om și pentru profesie – poți
spune c-ai mai întârziat-o un pic. Doamna cu coasa. Și că, boala stăvilită,
clipa mai poate să rămână un pic. Doctorul recade în propria-i micime ca unul
care a născut lumi. Și le-a văzut limita, sfârșitul. Căci să salvezi o viață de
om nu-i doar o sumă a funcțiilor vitale, e primordiul unei povești pe care o
permuți de la condițional optativ, acel „ar fi putut să fie“, „a fost odată ca
niciodată“, către cadoul sublim al oricărei conștiințe: firescul zilei de
mâine, al viitorului. În care, liber să cugete, omul devine. Să pierzi o viață
de om te întoarce la zero, înapoi la carte, înapoi la adevărurile pe care le-ai
practicat până atunci. Și nu e doar o îndărătnicie puerilă, un refuz magic al
faptului că definiția începutului e preambulul unui sfârșit. E zenitul
conștiinței din om, mai întâi să deseneze moartea în cuvinte și diagrame
și-apoi s-o înfrunte. Lăsăm popii sarcina sufletului veșnic, noi ne ocupăm cu
vremelnicia lui. Cât suntem și cât sunt, ne luptăm ca Ra cu noaptea lui Apofis.
Imaginează-ți deci furia mea. Măcar un moment. Imaginează-ți cum
e să te trezești dimineața să afli că frați de-ai tăi, colegi, camarazi și
membri ai aceluiași ordin, au dat cinstea pe rușine. Nu e o retorică toantă. E
momentul bătăii rupte din Rai și brusc îi vezi rostul. Cum? Cum, domnule
doctor? Cum, doamnă doctor? Cum să scuipi pe sfintele sfintelor meseriei
noastre? Cum să experimentezi pe oameni în neștiința lor, fără acordul lor,
fără măcar să-i fi informat de ce urmează să faci? Cum să le pui diagnostice
false, cum să le dai medicamente fără să le spui în ce scop? Cum să-i reduci la
o masă amorfă de carne, pretext pentru propriu-ți arivism și dubios stil de
trai? Cum să abdici de la lucrul, de fapt singurul, care ne separă pe noi de
restul, anume că noi am jurat? Celor care vor spune că aceasta-i o melodramă și
că sufăr de histrionism, le-arunc cinismul înapoi. Celor care-și văd bolnavii
ca pe-o ciurdă de vite, practica le-o desfid. Avem voie să greșim, medicina e
failibilă. Dar nu cu mens rea. Nu cu minte rea și rea-voință. Doctorii
n-au voie să fie răi. Pot să nu fie foarte buni, e permis. Suficiența nu-i un
defect. Dar răutatea și cinismul sunt viermi ai fructului de zicem că-l
creștem. Cum că ne-am înhămat la jug pentru că prețuim viața. Prețuim omul.
Prețuim trup. Prețuim suflet. Prețuim speranța și bunăstarea din ea. Jigodismul
vostru îmi înroșește obrazul, mi-îndoaie capul în fața omului pe care am să-l
văd, din nou, mâine și se va uita la mine și poate îmi va spune: ce ziceți,
domnule doctor, de cei care făceau studii pe bărbi? Ce părere aveți de cei care
inventau pacienți ca să-și ia parandărătul? Ce credeți despre cei care au
lăsat, cu bună știință, oameni în suferință să zacă, perpetuu, fără vreo umbră
de dubiu sau remușcare? N-ați avut, oare, nici măcar un moment intuiția
propriei crime? Nu v-a podidit, nici măcar un moment, rușinea și abominația
unei astfel de fapte? Oare știți numele celor pe care i-ați vătămat? Oare știți
ceva despre ei, despre familia lor, despre oamenii cărora le sunt dragi, oameni
care-i numesc familie, mamă, tată, frate, soră, soție, copil? Nu există altă
soluție pentru voi decât să plecați. Și să plătiți. Dacă asta ați făcut și dacă
ăsta e adevărul, plecați. Plătiți! Eu unul n-am nevoie de voi. Prefer un doctor
slab, decât un doctor hoț. Prefer să știu adevărul, decât să mă-îmbăt cu
minciună. Și decât cu colegi ca voi, mai bine lipsă.
