Chiar dacă, după doi ani de pandemie, la 9 martie, au fost ridicate toate restricţiile, SARS-CoV-2 – virusul care ne-a întors vieţile pe dos – este încă printre noi și în mintea noastră. Va rămâne cu noi o vreme, fie că vrem sau nu, vom învăţa să trăim cu toate amprentele lăsate: simptome post-COVID, amintiri pandemice, pierderi suferite.

Restricţiile impuse în perioada pandemiei de COVID-19, precum purtarea măștii, limitarea interacţiunilor directe și menţinerea distanţei, au fost eliminate brusc în România. Deși nu mai este obligatorie în această perioadă, purtarea măștii încă este menţinută în jurul nostru, deoarece unii oameni se tem să renunţe la ea, fiind ezitanţi și anxioși. Cum ne explicăm această alegere?

Este normal să fim anxioși când renunţăm la mască, deoarece ne oferă sentimentul de siguranţă, iar ajustarea la un mediu mai puţin sigur îţi ia timp. După doi ani în care masca a fost un accesoriu absolut obligatoriu, purtarea ei a devenit un obicei natural, normal pentru majoritatea oamenilor.

Normalitatea includea purtarea măștii, ceea ce conferea un sens de ordine și control. În acest caz, anxietatea poate fi un răspuns rezonabil și protectiv. Într-o doză redusă, anxietatea este normală – ne direcţionează către menţinerea siguranţei. Însă dacă ne acaparează în cele mai frecvente momente deciziile și acţiunile, este dăunătoare.

Decizia de a alege liber

Masca oferea un sentiment de siguranţă într-o perioadă când multe aspecte ale vieţii noastre păreau scăpate de sub control. Lipsa unor precizări clare legate de când, unde și mai ales cine să mai poarte masca după o perioadă intensă de restricţionare și de impunere a unor obligaţii a creat nesiguranţă și confuzie.

Astfel, aceste ridicări de restricţii, de limite pliate peste o structură deja anxioasă duc la o și mai mare neliniște. Realitatea, schimbarea și decizia de a alege liber pot fi solicitante, implicând asumarea consecinţelor și responsabilităţilor acestor decizii.

De regulă, anxietatea crește când regulile sociale sunt incerte sau când există o contradicţie între propriile limite de siguranţă sau mecanisme de apărare și solicitările mediului exterior.

Adică, ne-am obișnuit cu distanţarea fizică, am învăţat să lucrăm sau să cumpărăm totul (online) din propria casă, și apoi ni se recomandă să mergem din nou la birou, lângă colegii noștri de care atâta vreme ne-am ferit. De aceea, este recomandat să menţinem, în anumite situaţii, purtarea măștii ca mijloc de protecţie, mai ales dacă ne conferă un soi de siguranţă, un sens al controlului și al limitărilor infectării cu SARS-CoV-2.

Scoaterea treptată a măștii, în mijlocul unor persoane cunoscute, care conferă siguranţă, sau ieșirea la ore puţin aglomerate în locuri publice sau la cumpărături reduce din teama de a renunţa la mască.

Iar dacă situaţia medicală o recomandă, masca poate fi purtată, după indicaţia medicilor, cu precizarea de a fi schimbată regulat pentru o protecţie benefică.

De asemenea, persoanele care au aparţinători vulnerabili imunitar la complicaţii COVID-19 ar putea să își dorească să poarte masca. Dacă sentimentul de siguranţă este puternic întreţinut de interacţiunea cu masca și persoana simte că are mai multe beneficii continuând să o poarte, renunţarea la ea se poate face doar după ce își conferă, asigură și controlează prin alte mijloace siguranţa.

Frica ascunsă în spatele măștilor

Pandemia ne-a activat și hiperstimulat teama, instabilitatea, nesiguranţa, în timp ce ne-a îndepărtat sau chiar limitat de ceea ce ne făcea fericiţi – o îmbrăţișare, o întâlnire în oraș cu prietenii, o petrecere sau un zâmbet al vânzătoarei de la pâine.

Totul s-a realizat pe fugă și în distanţare, iar frica era mascată în spatele măștilor. Sentimentul acela firesc de a aparţine și de a conta a fost limitat, lăsând loc anxietăţii și panicii să ne copleșească.

Chiar dacă ne-am imunizat prin boală sau vaccinare anti-COVID, am păstrat distanţa și ne-am protejat prin toate mijloacele, sentimentul de anxietate împotriva a ceva ce nu vezi, nu auzi, nu simţi, dar te poate contamina este încă prezent.

Este deja cunoscut că bolile, dar și virusurile se instalează acolo unde imunitatea este scăzută, unde există un dezechilibru și la nivel emoţional, iar anxietatea erodează această stabilitate.

Așa că am creionat un model în cinci zone a căror prezenţă asigură menţinerea imunităţii emoţionale, pe lângă cea fizică, reducând intensitatea anxietăţii resimţite. Este demonstrat că în corpul nostru emoţiile pozitive sau negative susţin sau nu sistemul imunitar celular, fizic, cel dobândit prin vaccinare sau imunizare naturală.

Poate fi o explicaţie a faptului că unele persoane care s-au vaccinat cu schema completă au luat totuși virusul și au dezvoltat boala, după cum altele, deși nevaccinate, s-au adaptat natural și la noile variante, fiind ferite de efectele complicate ale virusului. De aceea, lucrăm în psihoterapie la stimularea igienei mentale, emoţionale.

Cei 5S – stâlpi ai sănătăţii mintale

Și pentru că starea emoţională joacă un rol crucial în menţinerea sănătăţii, am implementat un model creat din lucrul cu persoanele în terapie, model pe care l-am numit „Cei 5S – stâlpi ai sănătăţii mintale”.

Fiecare persoană cu care am interacţionat, prin modul unic de a-și exprima teama, a contribuit la crearea acestui model, util și ușor de înţeles. Am ales această denumire pentru a fi ușor de reţinut și de verificat de fiecare persoană căreia i-l prezint.

Astfel cei 5S vin de la următoarele zone de susţinere: somnul suficient, sportul, suportul social, satisfacţiile (succesele) și spiritualitatea.
Desigur că spiritualitatea, în forma unică și personală fiecăruia dintre noi, este recomandat să fie prezentă zilnic în viaţa noastră.

Prin meditaţie, terapie, yoga sau rugăciune reușim să ne conectăm cu prezentul și să fim în contact cu realitatea exterioară, dar mai ales interioară. Cunoscându-ne spiritualitatea, devenim mai rezilienţi, mai siguri, mai optimiști, mai veseli, deci mai sănătoși și încrezători.

În concluzie, anxietatea de a redeveni descoperiţi, expuși direct interacţiunii umane poate scădea prin analizarea, înţelegerea, desensibilizarea la ceea ce întreţine nivelul anxietăţii și prin redefinirea unor mecanisme de apărare sănătoase, ancorate în vremurile și provocările trăite.

Când acest demers pare dificil sau nu prea știm cu ce să începem, o programare la psihoterapeut poate aduce mai multă claritate, soluţii posibile și, bineînţeles, antrenarea unor resurse personale uitate adesea sub dominaţia anxietăţii.

Ceea ce astăzi pare normalitate și siguranţă mâine poate fi ajustat în funcţie de dinamica mediului în care ne mișcăm și trăim, iar adaptabilitatea este cea mai valoroasă resursă pe care o putem folosi ca să ne „mascăm” și „întreţinem” sănătos anxietatea – adică la un nivel la care nu ne afectează bucuria vieţii.

Citiți și: Revenirea la serviciu, una dintre fricile post-lockdown