Însă nu despre cât de bine știu să se îmbrace medicii ori despre câţi bani investesc în haine și încălţări de calitate am vrut a scrie. Textul de la care am pornit („Dar tricoul, doamnă, cât e tricoul?” – VM nr. 33/16 august) și care a primit o replică scrisă din partea unui remarcabil chirurg deschidea o ușă. Și invita să privim diversitatea și să o acceptăm.
Dacă vom face o lectură a fotografiilor de grup, realizate înainte de 1945 și la puţin timp după instaurarea comunismului, vom constata o schimbare și în ceea ce privește modul în care medicii și personalul medical erau îmbrăcaţi. Unii și-au lepădat cu ușurinţă pălăria, pentru a-și îndesa o șapcă cenușie pe cap. Alţii au încercat să-și păstreze verticalitatea, chiar și îndărătul unui pardesiu cazon.
Ceea ce mă întristează este că întâlnesc medici și profesori care vorbesc despre pierderea respectului faţă de superiori. Și în ce fel o fac? Amintindu-și cu nostalgie de vremurile în care se lipeau de pereţii holurilor atunci când trecea „Profesorul” ori de corecţiile fizice la care erau supuși unii tineri care încercau să-și susţină punctul de vedere. Multora vă este cunoscută expresia: „În medicină, tu să vorbești după 45 de ani!” Și tare mulţi dintre aceia pe care îi tot pomenim la congresele internaţionale de istoria medicinei sau în prezentările noastre, pentru că au avut „o contribuţie importantă la dezvoltarea” cutărei discipline sau pentru că sunt „părinţii” nu știu cărei tehnici chirurgicale, au fost tineri și foarte tineri. Multe nume importante din trecutul medicinei românești au scris despre evoluţia lor și au relatat pe larg experienţele pe care le-au avut în Occident. Au întâlnit laureaţi Nobel, creatori de școală și mari savanţi și au rămas impresionaţi de modestia și de buna lor cuviinţă. Evident că au cunoscut și excentrici aroganţi sau genii brutale. Dar interiorul le-a fost marcat de aceia care i-au înconjurat cu bunătatea lor. Și îmi amintesc aici și de vorbele unui părinte spiritual: „Să cerem lui Dumnezeu, ca bolnavi, să ne facă buni, înainte de a ne face bine!” Să ne dorim să întâlnim personalităţi care să ne facă, inconștient, să devenim buni. Și nu sunt doar vorbe.
Să încercăm să nu mai prezentăm, în cărţile de amintiri sau tip interviu, scrise de noi sau comandate vreunui ghostwriter, variantele cele mai convenabile despre vieţile noastre, pentru că nu doar ce am scris și am vorbit despre noi este relevant, ci pasajele pe care le-am eliminat. Când suntem împăcaţi cu noi și cu trecutul nostru, putem încerca să vorbim și să scriem și despre părţile mai întunecate – despre deciziile proaste ori despre lipsa de delicateţe și înfumurarea care ne-au caracterizat într-o anumită perioadă a vieţii.
Pentru că, oricât ne-am cosmetiza, cu tricou sau cu sacou, dindărătul ţesăturii se strecoară subtil fiinţa noastră reală.