Eram la mijlocul clasei primare când am auzit acest cuvânt. Nu des, dar, de atunci, urechea mea l-a receptat și creierul de copil l-a asociat cu ceva nu tocmai pozitiv. Femeile care m-au crescut, nemaiputând administra o casă și o curte imense, au cumpărat un apartament, în care se simţeau mai pregătite să întâmpine anii ce aveau să urmeze. Proprietara apartamentului, o cunoștinţă de-ale bunicii mele, aveam să aflu că e căsătorită cu un „rusnac”. Îmi aduc bine aminte cum l-am examinat, încercând să înţeleg, la întâlnirea cu el, ce anume îl făcea să fie „rusnac”. Era, ce-i drept, macroscopic, mai diferit decât bărbaţii pe care-i știam eu.

De-a lungul vremii, bunica și, mai apoi, după moartea ei, mătușa au tot rostit cuvântul, ori de câte ori vedeau ceva la televizor legat de fosta Uniune Sovietică. Puţin au povestit, ba chiar foarte puţin, din ce au trăit în vremea războiului și după venirea comuniștilor. Chinul prin care a trecut familia și, mai ales, faptul că erau trei femei singure, ne-membre de partid, le-au determinat să-și ferece bine amintirile.

Abia recent, la 90 de ani, Lili, întinsă în pat, privind în tavan, a început deodată să povestească, preţ de câteva zeci de minute bune. Am avut prezenţă de spirit și am înregistrat-o. Îndată după izbucnirea războiului din Ucraina, „rusnacii” au apărut din nou în discursul ei. Mă sună de câteva ori pe zi, chipurile pentru a mă informa, dar o simt că vrea să vorbească și că i s-au activat traumele copilăriei.

Traume repovestite

Lili era cel mai mic copil al familiei Domnica și Andrei Constantinescu. Cei patru copii s-au născut după Marele Război, rodul unei diade formate dintr-un militar brăilean, implicat profund în luptele de la Mărășești, și o tânără dintr-un sat botoșănean, care, de dragul lui, a încălecat și l-a urmat în Ţara de Jos a Moldovei, unde îndatoririle militare l-au plasat. Nu știu ce gânduri avea bătrânul militar care administra o unitate alimentară a Aerodromului din Tecuci, într-una din zilele celui de-al doilea măcel mondial, când s-a trezit cu soldaţii ruși, cu „rusnacii”, în curtea casei. Ordonanţa sa era trimisă să rezolve treburi urgente.

Dar, să redau povestea în cuvintele mătușii mele, care, revoltată de violenţa și barbaria soldaţilor ruși care devastează Ucraina, mi-a împărtășit ce a trăit ea: „Eu eram mică, nu mai știu ce vârstă aveam. Mama fugise la Movileni [lângă Tecuci] și se ascundea acolo. Nu știu la cine. Nicu și Coty [fraţii ei mai mari] erau și ei fugari. M-a luat Zonia [sora ei] și ne-am ascuns. Era îngrozită de ce i se întâmplase unei colege, cadru sanitar ca și ea [bunica era moașă]. Unele s-au salvat, dar ea a încăput pe mâna «rusnacilor» și au batjocorit-o până a leșinat. Căutau turbaţi mâncare și femei. Săracu^, tata, rămăsese să păzească casa. Au intrat soldaţii ruși în curte și i-au cerut să-i ducă la muieri. Tata, om serios, s-o fi uitat la ei... Un soldat i-a tras o palmă de i-a mutat capul din loc...”. Lili a început să plângă și s-a oprit din povestit. Abia acum, după multe decenii, am înţeles de ce rostea așa de apăsat cuvântul „rusnac”.

Importanţa moștenirii spirituale

Din păcate, nu știu cum arăta străbunicul. O minusculă fotografie în care apare nu lasă să i se deslușească chipul. Străbunica i-a purtat o caldă amintire și am preluat și eu dulcea sa preţuire. Cum le-au furat rușii tinereţea, așa le-au șterpelit și comuniștii români viaţa. După ’89 n-au revendicat pământuri sau ceea ce ar fi avut să le restituie statul din ce își însușise, din ceea ce Armata și Regele i-au oferit lui Andrei Constantinescu, în semn de preţuire pentru devotamentul său.

Am crescut fără să cunosc multe dintre beneficiile unei vieţi bune, însă m-am ridicat văzând o străbunică rugătoare și iertătoare și pe fiicele ei, chiar dacă aprige și dure cu mine, verticale și în niciun fel dispuse la compromis. Au stat la coadă să-l voteze pe Raţiu și s-au mâhnit de alunecarea înspre roșu a societăţii post-decembriste. Văzându-i acum pe refugiaţi, pesemne mulţi înstăriţi în ţara lor, cum își adună viaţa-ntr-un ungher de cămin, realizez mai bine cât înseamnă o moștenire spirituală în faţa uneia de beton sau de cai-putere.

Chiar dacă cele două războaie mondiale m-au impregnat cu multe imagini și povești cumplite, chiar dacă am publicat volume cu teribile întâmplări din spatele frontului, păstrez două fotografii de-ale bunicii, capturate în vremea războiului, și rămân cu zâmbetul ei care îmi e călăuză în viaţă.