Newsflash
OPINII

Cultura sănătății mintale la români

de Dr. Gabriel DIACONU - aug. 3 2018
Cultura sănătății mintale la români
De fiecare dată când mă sună un jurnalist, cel puțin în ultimii ani, știu – în anticipație – că voi fi întrebat despre o patologie destul de îngustă. Fie că e depresie, fie tulburări ale comportamentului care degenerează în violență, presa de știri „consumă” o paletă discretă de subiecte. Drept urmare, ai putea să presupui că, prin extensie, interesul publicului este centrat pe cele două. Se impune întrebarea: de ce?
România nu este o țară reputată pentru violența ei. Și, dacă te uiți la sondaje periodice, ar rezulta că nu suntem nici cei mai depresivi cetățeni. Acum câțiva ani, chiar aflam că „majoritatea românilor sunt fericiți”! Bine, asta dacă e să crezi răspunsurile pe care oamenii le dau unei voci anonime, prin telefon, care-ți cere, d’emblee, să-ți declini fericirea la vocativ.
Contrastul dintre astfel de recenzii „la vârful ierbii” și realitatea perpetuă nu poate fi subliniat cu mai mare tărie. În fapt, avem de-a face, pe bună dreptate, cu o epidemie de depresie cuplată cu manifestări comportamentale.
Aceste manifestări comportamentale sunt prilejuite, frecvent, de psihopatologia însăși. Alteori e concomitența consumului excesiv de alcool, marele catalist pentru izbucniri agresive. Și, nu în ultimul rând, troica este completată de eco-climatul social, împovărat de sărăcie, imobilitate socială și notabila absență a Statului din conversație.
Când spun Stat, mă refer la oricare din roțile dințate ale mecanismului. Trăim într-un Stat haotic, excesiv de pompos menționat în retorică, dar altfel mucezit, ratatinat, plin de igrasie. Și, dacă Statul e să fie reprezentat prin oameni, constatarea este că n-avem, în locurile unde trebuie și merită, oameni de nădejde, cât mai degrabă yesmeni și „orice om îi este frică de justiție” – doamne. Oare pentru a câta oară, mai ales după o lună în care mass-media a prezentat crime, accidente și cuplete homicid/suicid, trag același semnal de alarmă?
Semnalul de alarmă este că, fără o bună triangulare a tuturor acestor evenimente, rămânem la îndemâna „cifrelor oficiale”, care sunt din ce în ce mai puțin reprezentative, cât o oglindă a nevoii patologice a autorităților să „dea bine” în poză și să pară că suntem pe drumul cel bun.
Nu suntem pe drumul cel bun. Argumentul meu nu stă în tabele, cât în corolarul absurdității unora dintre evenimentele evocate de colegii mei ziariști. Recent, o femeie a folosit arma soțului pentru a-și omorî mama, copilul, apoi s-a sinucis. Da, putem vorbi (și aici) de complicații plauzibile ale depresiei postpartum la extrema ei psihotică. Dar putem vorbi și de locul, timpul și coordonatele sociale ale tragediei: un sat afiliat unei comune până mai ieri necunoscute, într-un județ reputat pentru două lucruri: panduri și proastă guvernare.
Dar dacă moartea violentă, prematură și covârșitor sinistră prin numărul victimelor captează interes, pesemne că este vârful unui aisberg, iar aisbergul tuturor femeilor care anual nasc este larg, lat și adânc. România are un spor de natalitate negativ prin multiple variabile contribuitoare. Una dintre ele este și constatarea că, într-un stat care tot insistă să pună „familia” la mijloc, nimeni nu face mai nimic pentru familii de îndată ce se înmulțesc. Ca și în alte domenii, „îngrijirea” gravidei e o funcție de interes, preocupare ori acces al ei. E motivul pentru care multe familii amână, uneori indefinit, nașterea unui copil. Când vine, nașterea de multe ori se petrece în compania unor medici care n-au fost delegați de cuplu ori de mamă să observe sarcina de la începuturile ei. Și, postpartum, șederea în compania personalului sanitar este prea scurtă și prea des lipsită de miez.
Mi-aduc aminte, în anul când s-a născut primul meu copil, la un mare spital din Capitală, era doar unul din cei 72 de copii născuți în respectiva tură. Erau 72 de copii, doi medici neonatologi și trei asistente. În ultimii ani, posturile s-au deblocat, în marile orașe centrele hospitaliere și-au mai cârpit din poziții. Nu același lucru se poate spune despre multe spitale județene, municipale sau orășenești. Deci imaginează-ți cum e să fi trecut printr-o sarcină, să naști, iar după patru zile să revii acasă, în același colț pierdut de lume, cu toată neajutorarea, privarea de somn și de resurse pe care le împărtășesc zeci de mii de femei.
În alt caz, o femeie care trecuse și printr-un serviciu terțiar de psihiatrie a comis tot infanticid, urmat de suicid. Soțul s-a plâns ulterior că medicii nu i-au explicat că patologia doamnei este severă, că dacă ar fi știut „ar fi luat măsuri”. Să iei măsuri, în conștiința lui, nu reprezintă mare lucru, altul decât „să stea cu ochii pe ea”. Pentru că rămâne prohibitiv să accesezi servicii de psihologie ori psihoterapie în România, de vreme ce sunt considerate „servicii conexe”. Rămâne prohibitiv să iei medicamente care ajută în cazul depresiei/psihozei, atât prin prețul lor, uneori, dar alteori și prin prejudecata oamenilor, lăsată la voia sorții de autorități.
Boala psihică, independent de natura ei, ustură cel mai rău la buzunar. Ustură atât de rău cu cât rămâne mai mult timp mută. Mută diagnostic. Mută terapeutic. Și mută social. Iar noi, psihiatrii, nu facem acel pustiu de bine să vorbim mai clar, mai răspicat și să ieșim din propriile idiosincrazii de exprimare. Această nouă generație, din care fac parte, trebuie să facă mai mult și mai bine, în ceea ce privește cultura sănătății mintale. Nici măcar noi, corpul medical, nu o avem, de fapt, și multe sunt colțurile unde continuă să prospere cuiburi de credințe iraționale cum că bolnavul psihic e un prefăcut, un imaginar sau – dimpotrivă – un nebun, un degenerat sau un periculos. Astfel că, stimate oficial, oricare ai fi, dacă se întâmplă să dai peste acest text, adu-ți aminte de troaca miasmică a sănătății mintale a românilor. Și nu-i lăsa pe ei să persevereze în nemernicie. Dă-le acces mai facil la profesionist. Informează-i corect. Și poate, în al treisprezecelea ceas, începe un program de screening cumsecade al depresiei postnatale, spre exemplu. Pentru că poți. Dar mai ales pentru că trebuie. Trebuie atât de mult...

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe