De departe, suferinţa cea mai frecventă pentru care se vine la psihiatru e excesul de anxietate; atacurile de panică, anxietatea generalizată, obsesiile și compulsiile, insomniile și multe alte măști, mai exotice, sub care instinctul nostru de supravieţuire își face simţită prezenţa brutală și nedorită în relativa pace a vieţilor noastre. Dintre toate obiectele anxietăţii, cel mai frecvent e sănătatea. Pacienţi cu dosare medicale groase, dar „curate”, îndrumaţi către psihiatru de colegi exasperaţi, care nu știu ce nume și leac să dea durerii, uneori transfixiante, a omului pe care l-au examinat. Pacienţi care nu pot scăpa de ideea că ceva rău și concret îi demolează pe dinăuntru, cărămidă cu cărămidă.
Poate că în secolele trecute ne temeam de strigoi, lupi și tâlhari, iar bolile erau și ele exterioare: ciuma, holera, tuberculoza veneau din întunericul de afară. Astăzi, întunericul cel mai apropiat nu e codrul, ci încăperea tainică delimitată de propria epidermă, iar oamenii găsesc acolo o traducere imaginară a unor traume și probleme din altă parte. Corpul e ultimul refugiu al imaginaţiei, iar medicii fac oficiul de templieri ai corpului, de iniţiaţi în stare să îi traducă limbajul secret.
Dar ce fac medicii când au prea multă anxietate? Există anxietate de sănătate la medici, m-am întâlnit cu ea, dar e mai rară și nu arată la fel ca la „profani”. Medicii sunt conștienţi de limitele cunoașterii lor, dar dezvoltă devreme în carieră un bun-simţ discriminatoriu care îi ferește adesea de angoasele corporale ale altor oameni.
Medicii au însă un alt reflex: obișnuiţi să ridice bariere mintale în calea excesului de simpatie faţă de suferinţa pacienţilor, își ridică aceleași bariere în calea propriei suferinţe. Când e vorba de sănătatea fizică, mitul medicului care se neglijează e probabil fals: medicii fac alegeri mai sănătoase în stilul de viaţă.
Dar în privinţa sănătăţii psihice, medicul se neglijează. Nu doar că ezită să ceară ajutor, ci ezită în a-și permite să simtă durerea care există deja, alegând fie să îndure o viaţă astfel otrăvită, fie riscul ca, într-o zi, durerea să își ceară drepturile mult mai vehement, de neignorat, cu consecinţe mai grave. E altfel pentru medicii sub 30 de ani, adică, nu întâmplător, pentru cei care nu au trăit înainte de revoluţie. Dar poate nu e prea târziu nici pentru noi, ceilalţi.