După
acerbele discuții din comisia de sănătate care analizau încercarea de repunere
pe tapet a unor amendamente care „schilodeau“ legea antifumat, am văzut o
multitudine de afirmații ale unor politicieni, medici și ziariști, toate
încheiate cu aceeași concluzie: legea aceasta e emanația unor frustrați.
Chiar
acum câteva zile, am primit un mail în care partitura până la un anumit
moment dat era aceeași: fumătorul nu-și
mai bea cafeaua în oraș, nu mai mănâncă în oraș, nu mai consumă alcool în oraș.
Patronul de bar/restaurant/discotecă încasează mai puțin, patronul nu mai ține
atâția angajați. Se susține cu afirmații neacoperite economic, la nivel de
țară, ideea unui „cataclism“ în economie generat de această lege care până la
ora actuală demonstrează contrariul. Nu numai că nu a falimentat niciun
restaurant, cafenea sau bar, dar, dacă ne luăm după datele asociațiilor
proprietarilor, încasările în această vară au fost foarte bune. S-au anunțat în
același timp cifre record de vânzări și profit pentru unele companii de tutun
pentru acest an. În plus, legea a fost respectată de fumători, chiar și de cei
mai înrăiți dependenți de nicotină.
Aceste
afirmații neacoperite sunt frustrante pentru cei care activează în domeniul
protecției nefumătorilor, a fumătorilor pasivi condamnați la afecțiuni similare
celor care își asumă cu nonșalanță acest risc. Frustrările pot fi generate și
de jumătatea cealaltă a mesajului, în care suntem denumiți, printre altele,
„retardați“ sau „hitleriști“. Sigur că aceste acuzații sunt de înțeles până la
un anumit moment, venind din partea fumătorului inveterat, iritat de faptul că
nu poate să-și cultive dependența în același rai al fumătorilor care a existat,
fără niciun fel de restricție, până în martie 2016.
Așa
cum suntem întrebați acum unde sunt cei 73% nefumători, probabil că și noi am
fi putut întreba – și am făcut-o ani la rând – ce au făcut cei 27% fumători ca
să-și protejeze soțiile, copiii, prietenele sau prietenii, dacă tot vorbim de
cei de lângă noi. Coborârea nivelului discuțiilor la nivelul unui limbaj
suburban este însă inadmisibilă pentru niște oameni educați. S-au generat
imprecații verbale din partea unor ONG-uri despre care nu știam că există, care
au primit sponsorizări de la industria tutunului, sau de la ziariști sau
moderatori de talk show-uri care în trecut au beneficiat de burse de la
industria tutunului.
Această
atmosferă tensionată întreținută voit, în care ONG-uri se confruntă cu ONG-uri,
politicieni cu politicieni, a mai deschis un capitol frustrant: se pun față în
față medici, lideri de opinie din corpul medical: unii care de ani de zile sunt
recunoscuți pentru implicarea în lupta antifumat, și alții pentru care
confortul ca fumător înseamnă totul.
Culmea
este că după 1989 suntem o nație care călătorește foarte mult și, indiferent că
vorbim despre politicianul parlamentar sau despre turistul român, acesta
trebuie să fi văzut că toate țările din jur au modificat legea antifumat, iar
ce prevede legea românească este deja funcțional în majoritatea țărilor vecine
(Republica Moldova, Ungaria, Bulgaria etc.). Românii care merg în aceste țări
respectă în totalitate acele legi, dacă mă gândesc de exemplu la afluxul de
turiști care abordează vara litoralul bulgar. Când se întorc, brusc frustrarea fumătorului îi face agresivi și
uită două lucruri importante: această luptă generată de câteva decenii este antifumat, nu
antifumători, iar argumentele economice pe care marșează cu nonșalanță
industria tutunului sunt minimalizate decisiv de cele care țin de sănătatea
unei nații și de bugetul de sănătate.
Nu
e de mirare că în aceste condiții se ajunge de la afirmații reale la acuze
legate de un alt subiect la modă: plagiatul. Un editorial semnat de Octavian
Andronic, pentru Amos News, de pildă, comentează mesajul ministrului sănătății,
sub denumirea: „Vlad Voiculescu și «aproape-plagiatul»“. Pentru a-l înțelege îl
reproduc în totalitate mai jos.
„Anual,
în România, mor 42.000 de oameni din cauza fumatului. Asta înseamnă cam 200 de
avioane prăbușite, spunea recent tânărul ministru al sănătății, Vlad
Voiculescu, într-o declarație dramatică, menită să zdruncine conștiința
românilor și să le abată atenția de la epidemia de rujeolă, prețul
medicamentelor și viermii care colcăie prin spitale. Întâmplător sau nu, cu doi
ani mai devreme, ministrul sănătății din Franța, Marisol Touraine, declara la
rândul ei: „Anual, în Franța, mor 73.000 de persoane din cauza fumatului.
Echivalentul prăbușirii zilnice a unui avion de linie, cu 200 de persoane la
bord.“
„Aproape
plagiat“, s-ar putea zice, afirma editorialistul, în contextul în care moda
copiatului fără citarea surselor face ravagii printre demnitarii contemporani,
fie ei politici sau tehnocrați. „În realitate, sursa pare a fi aceeași. Autorii
scriptului citit de pe prompter cu mai mult sau mai puțin talent, de diverșii
miniștri ai sănătății din diversele țări, au reușit să convingă autoritățile că
această abordare de PR e infailibilă: atenția publicului este îndreptată către
o cauză nobilă, combaterea fumatului, în timp ce problemele reale ale
sistemelor de sănătate trec pe planul al doilea“, scrie Andronic. Aparent,
comentariile sunt ancorate la o realitate internațională. Răspunsurile la
aceste comentarii sunt multe dacă ne gândim că principala strategie atunci când
se încerca masacrarea legii antifumat era o strategie internațională venită
însă din altă parte și unde brusc am descoperit că România are multe alte
probleme iar tabagismul este o problemă minoră, de neglijat.
Oare
sănătatea unei nații nu mai este o cauză nobilă sau principalul scop al unui
ministru al sănătății sau al unui guvern ar trebui să fie altul? Poate că aici
faptul că un ministru al sănătății „plagiază“ afirmațiile unui alt ministru al
sănătății dintr-o țară cu strategii antifumat care au luat avânt cu mult
înaintea noastră, așa cum au făcut Irlanda, Anglia, Australia și Uruguay, ca să
amintim doar o mică parte din țările cu progrese reale, e justificat.
Experiențele acestor țări au demonstrat că ameliorarea sănătății unei nații nu
se poate face decât printr-o lege corectă care să stea la baza piramidei prevenției.
Cum se dorește să se facă în final o politică eficientă și precisă, dacă nu se
începe cu fundamentarea protecției a aproximativ 14 milioane de români care nu
fumează, cu părinți care acum merg în restaurante cu copiii, fapt imposibil de
realizat anterior? Ideea de a merge pe educație, și nu pe lege, enunțată de
unii politicieni, are și ea un răspuns: facem de zeci de ani educație cu niște
fonduri sărace în școli, abuzăm de cuvântul „prevenție“ și nu s-a întâmplat
nimic. Pe de altă parte, rolul în prevenție al unei legi moderne antifumat este
dovedit indubitabil de toate studiile științifice de până acum.
Cât
despre problemele cu decesele de rujeolă, să nu uităm că ele au apărut tocmai
pentru că nu am stabilit o lege clară care să contureze nu doar obligațiile
statului de a asigura vaccinurile, dar și obligațiile și responsabilitățile
celor care refuză indiferent din ce poziție o fac: părinți, preoți, medici etc.
Și în privința viermilor din spitale, sigur că în jur de 80% din spitale sunt
așa de vechi, că ar putea deveni muzee, întreținerea lor costă foarte mult
datorită uzurii logisticii, aparaturii. De ani de zile nu s-au construit
spitale noi, multifuncționale. Întrebarea firească este: oare acești eroi din
corpul medical care lucrează în aceste „redute“, „fabrici de sănătate“ cu
mijloace și buget redus nu tratează indiferent de specialitate și grupul de
boli pacienți care au avut ca factor de risc sau cauzal fumatul? Primele date
după șase luni de la intrarea legii în funcțiune demonstrează că ea
funcționează și că există o scădere importantă a internărilor prin exacerbări
de boli cronice respiratorii, cardiace
sau afecțiuni pediatrice. Toate acestea sunt economii pentru bugetul de stat.
Cred
că trebuie să încheiem acest conflict verbal, și nu numai, între fumători și
nefumători, care ia uneori turnuri hilare, iar acești frustrați, acești
plagiatori români care sprijină această
lege antifumat ar trebui să fie mai mult respectați.