Terminasem anul III și făceam practica de vară la Spitalul din Piatra Neamţ. Eram un grup mărișor (12-14 colegi), ne luam treaba în serios și-i mai scuteam pe medici de povara întocmirii foilor de observaţie și a altor mărunţișuri.

Către sfârșitul săptămânii, doctorul Dumitru Ţapov, cunoscut ginecolog, ne întreba dacă nu ne ducem în excursie.

Cum spuneam că stăm cam prost cu banii (și nu era o minciună), băga amândouă mâinile în buzunarul generos al șorţului pe care-l purta peste halat și făcea cuvenita corectură:

„Poftiţi, duceţi-vă, să nu vă prind pe-aici până luni dimineaţa!” Așa am cunoscut Ceahlăul și lacul de acumulare Cheile Bicazului, Lacul Roșu, mănăstirile, Cetatea Neamţului și alte minunate obiective turistice ale Neamţului.

Întorcându-mă la zilele noastre, mărturisesc că de multă vreme n-am mai încercat o stare de satisfacţie particulară.

Mai exact din 2009, când Bogdan Aurescu și echipa lui reușeau să „aducă acasă” (ce splendidă exprimare pentru o ţară!), după dezbateri furtunoase, Insula Șerpilor, prin hotărârea Tribunalului
Internaţional de la Haga.

Numai că nu știu cum se face că succesul distinsului diplomat (actual ministru de Externe), intens mediatizat, are ceva dintr-o victorie à la Pyrus* fiindcă, chiar dacă România a sporit în suprafaţă cu aproape zece mii de kilometri pătraţi de apă de mare (cât pe ce să zic de ploaie!), nimic nu s-a schimbat în statutul insulei.

N-am auzit ca administraţia noastră să fi înfipt un par cu o pancartă lămuritoare în pământul ei. Ba aș zice că anexarea Crimeii de către „maica Rusie” ne-a adus gard în gard cu „tătucul Putin”, nu cu Ucraina, cu care împărţim o frontieră destul de lungă.

Revenind la bucuriile mele, vestea că Judeţul Neamţ a reintrat în drepturile lui asupra Cheilor Bicazului (sper că și asupra Lacului Roșu), mi-a creat sentimentul dreptăţii și al împlinirii adevărate.

Ce mă interesează pe mine (sper că administraţia noastră se va afla la înălţime) este ca monumentul natural al Cheilor Bicazului să-și recapete frumuseţea inegalabilă și demnitatea cuvenită, prin descotorosirea de monstruoasele magherniţe pentru artizanat din cuprinsul lor.

O spun pe faţă și apăsat: dacă Prefectura, Consiliul Judeţean și celelalte instituţii implicate nu vor demola acele odioase „cancere” de pe obrazul Cheilor și nu vor interzice, sub aspre sancţiuni, ridicarea altora, înseamnă că au acţionat superficial și mai bine le lăsau pe seama conaţionalilor noștri.

Aveam cel puţin scuza că minoritarii noștri majoritari mor de dragul patriei comune și de grija de a le face cunoscute și altora, frumuseţile pământului românesc.

Nu, să fim bine înţeleși, nu am nimic cu artizanatul și cu amintirile. Dimpotrivă. Oamenii au nevoie de ele. Dar în limitele bunului-simţ, nu alterând drastic și iremediabil frumuseţea și măreţia peisajului natural ori simbolurile locului.

Cum să păstrezi o fotografie cu imaginea fastuoasă, fără egal, a Cheilor Bicazului, având în prim plan cunoscutele magherniţe și nu mai puţin expresia unui folclor îndoielnic, nu întotdeauna departe de kitsch?

Mărturisesc că faţă de agresiunea asta impardonabilă, cu bună-știinţă și intenţie pusă în operă, când a fost posibil am evitat Cheile Bicazului. Ba, când am avut oaspeţi din afara ţării, mi-am cerut iertare pentru ceea ce se petrecea acolo.

Locul gheretelor cu artizanat și amintiri este rezervat la intrarea și ieșirea din Chei, fără nicio pierdere pentru meșteșugari, artizani și negustori. Li se pot aloca spaţii după dorinţă.

Nu e puţin lucru ca Internetul să plaseze, ca valoare mondială, Cheile Bicazului pe locul doi sau trei la această categorie de peisaj, și noi să ne facem că nici n-ar fi vorba despre ţara noastră.

Să nu desconsiderăm aspectele aparent minore, fiindcă avem datoria să păstrăm demnitatea, frumuseţea și strălucirea acestei bogăţii cu care am fost dăruiţi.