Newsflash
OPINII

Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti

de Adrian GHEORGHE - nov. 10 2014
Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti
   Campania pentru alegerile prezidenţiale ne-a amintit că sănătatea nu este cu adevărat un subiect de discuţie în România. Nu este vorba aici despre intervenţiile echipajelor SMURD în vreo situaţie de urgenţă, despre ştiri cu bisturie uitate în intestine sau despre şpăgi în curtea decanatelor. Sănătatea nu este un subiect pentru că politicienii nu vorbesc despre asta şi nu îşi asumă acţiuni de amploare în spaţiul public. Ceea ce nu înseamnă că lucrurile nu se întâmplă, de fapt, sau că nu există tentative de a orienta politicile în domeniu. Numai că lucrurile se petrec mai adesea din pix şi mai rar prin asumare. Poate singurul moment în care s-a desfăşurat ceva care a semănat cu o consultare largă, anume dezbaterea privind noua lege a sănătăţii din primăvara lui 2012, a fost mai degrabă o consecinţă călduţă a protestelor de stradă din luna ianuarie a aceluiaşi an. Proteste care au survenit chiar în urma uneia dintre puţinele tentative de asumare politică a unei reforme în sănătate, necomunicată şi nedezbătută, până la urmă, în niciun fel. Exerciţiul dezbaterii pe subiect ne lipseşte, astfel, cu desăvârşire, iar de un pact pseudoizbăvitor, precum cel formulat pentru educaţie acum zece ani, nu s-a pus încă problema.
   Contextul explică, în mare măsură, de ce programele candidaţilor diferă dramatic la capitolul sănătate. S-a discutat în mod real atât de puţin şi ce s-a făcut pare atât de haotic, încât, în practică, orice idee capătă legitimitate prin simplul fapt că este enunţată. Se creează senzaţia că orice ar merita încercat, că orice ar putea fi o soluţie pentru cât de ample sunt problemele. De la liberalizarea completă a pieţei asigurărilor de sănătate şi până la mai mulţi bani pentru autorităţile locale, aproape orice pare că poate avea sens. Din nefericire, asta spune ceva mai degrabă despre electorat decât despre conţinutul ofertei candidaţilor. Pe fondul perpetuei confuzii cu care suntem obişnuiţi, realitatea este că lipsesc din spaţiul public resursele care să informeze un vocabular minimal şi accesibil pe subiect, darămite o dezbatere publică în toată regula.
   De exemplu, unul dintre cuvintele care au câştigat spaţiu de emisie în ultimul an este „prevenţie“. Acesta se regăseşte proeminent, măcar la nivel textual, în locuri cheie precum strategia naţională de sănătate, conţinutul pachetului de servicii de bază şi programele candidaţilor la preşedinţie – dublat pe alocuri de contextul mai larg „sănătate publică“. E la mintea cocoşului, nu-i aşa, că prevenţie este ceea ce trebuie să facem ca să nu mai cheltuim atâţia bani cu tratamentele prin spitale. Întrebările care se pun după ce ne punem de acord asupra acestui punct se lasă cu plâns. Prevenţie să fie, dar cine să se ocupe practic de asta? În ceea ce priveşte educaţia de profil, programele masterale din România cu specializarea „sănătate publică“ se pot număra pe degetele de la o mână, astfel că ne rămâne doar să ne bazăm pe semestrul pe care proaspeţii absolvenţi de medicină sau farmacie l-au prins la „şi altele“ în ultimii ani de facultate. Rezidenţiatul în sănătate publică şi management acoperă, într-adevăr, o mare parte din tematica relevantă, însă la o durată de patru ani este absolut prohibitiv pentru oricine din afara sistemului medical şi reprezintă o investiţie riscantă, pentru că posibilităţile de a face cu adevărat sănătate publică, cel puţin prin comparaţie cu alte ţări, sunt în cel mai bun caz limitate. De practica reală în domeniul sănătăţii publice aproape că nici nu poate fi vorba, întrucât centrele de cercetare şi instituţiile publice care desfăşoară astfel de programe se numără, de asemenea, pe degetele de la o mână. Astfel că rămân bunele intenţii ale celor interesaţi de domeniu, care rămân, la rândul lor, cu insuficientă pregătire practică în arii cheie precum biostatistica, epidemiologia sau controlul epidemiilor, fără de care se poate vorbi despre sănătate publică doar la cafea.
   Cu educaţia, lucrurile sunt clare, dar cum rămâne cu livrarea propriu-zisă? Ar trebui medicii de familie să facă prevenţie sau altcineva? Păi să facă oricine, dar atunci începem să discutam despre sprijin informaţional, proceduri, compensaţie şi monitorizare-evaluare. Nu de alta, dar măcar să ştim cât de cât precis dimensiunea problemei pe care o abordăm şi dacă ceea ce facem are vreun impact sau nu. Nivelul de la care se pleacă este unul fericit. SEPHAR (Studiul dE Prevalenţă a Hipertensiunii Arteriale şi evaluare a riscului cardiovascular în România), de exemplu, a fost primul studiu epidemiologic desfăşurat pe un eşantion reprezentativ care a estimat prevalenţa şi principalii factori de risc pentru hipertensiune arterială. Rezultatele celei mai recente iteraţii a studiului, cea din 2012, încă nu sunt disponibile liber în spaţiul public şi rămâne neclar modul în care ele sunt folosite în formularea campaniilor de sănătate publică pe profil. Greul apasă, aşadar, pe asociaţii profesionale medicale şi organizaţii nonguvernamentale, care se zbat cu informaţiile empirice pe care le au la dispoziţie în campanii de informare şi alte acţiuni pe care îşi permit să le desfăşoare. În absenţa unui continuum între cercetare aplicată, design, implementare şi evaluare, pe fondul unei implicări instituţionale substanţiale şi fără echivoc, aceeaşi prevenţie care dă atât de bine pe hârtie sună de-a dreptul în gol.
   Pentru ca lucrurile să fie clare, efortul de a fundamenta politicile publice pe transparenţă, capacitate şi date are o miză reală. Deşi o mare parte din deciziile de la acest nivel au o mare încărcatură politică şi obiectivul nu este nicidecum ca aceasta să fie complet eliminată, a avea la dispoziţie procese clare, criterii şi numere valide poate fi de real folos în a informa decizii altfel complexe. În Marea Britanie, de exemplu, procesul de alocare a resurselor pentru sănătate este unul eminamente politic la foarte multe niveluri ale administraţiei. Deciziile privind tehnologiile medicale rambursate de către sistemul public de sănătate NHS nu fac excepţie. Deşi fiecare caz este susţinut de un volum foarte mare de material tehnic verificat şi răsverificat, există doar recomandări care să orienteze decizia şi nu un set rigid de criterii. Cu toate acestea, cea mai recentă analiză a activităţii agenţiei naţionale cu atribuţii în acest sens a arătat că argumentul tehnic de cost-eficienţă prezice mai bine de 80% din verdictele finale pentru toate tehnologiile supuse procesului în ultimii zece ani. Până şi actorii politici se uită din când în când la numere.
  Oricine va crea un mediu pentru un dialog informat privind serviciile de sănătate în România va face un serviciu public net mai valoros decât orice măsură pragmatică cu potenţial salvator. Într-un spaţiu public bogat în afect, dar sărac în substanţă şi valori, aceasta nu are oricum de unde să apară.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe