Doctorul Pierre Mauriac a fost fratele
celebrului romancier François Mauriac. Nu ştim ce l-a determinat pe Pierre să
urmeze medicina, dar probabil l-a invidiat pe François pentru succesul său
literar. Cum era imposibil ca ambianţa culturală să nu-l influenţeze, nu s-a
putut stăpâni să scrie şi el. Dar, deoarece profesia îl aşeza mai aproape de
intelectualitatea medicală şi îi punea la îndemână informaţii din practica
meseriei, şi-a folosit stilul său cultivat pentru a face iatroeseistică.
Rezultatul a fost cartea Aux confins de
la médecine (La limitele medicinii), editată
de cunoscutul librar din Paris al doctorilor, Bernard Grasset, în anul 1926.
În calitate de frate bun, François Mauriac îi
acordă girul său scriindu-i prefaţa pe care o reproducem în mare parte, ca să
aflăm ce credea un mare scriitor despre profesia noastră: „Medicii vor tot timpul să pară că nu-şi mai văd capul de treabă. (…)
pe un om inteligent, chiar un om superior, meseria îl mănâncă. Un medic… s-ar
crede pierdut în cazul în care clientela sa ar bănui că are o seară liberă.
«N-am nicio oră liberă…» este refrenul repetat mereu; specialitatea îi roade.
Cursuri universitare, serviciu la spital, laborator, o clientelă, copiii n-au împiedicat
pe autorul acestei cărţi de a avea o oră pentru el; ora cea mai fecundă, aceea în
care, în tăcerea nopţii, omul surmentat de treburi găseşte, se regăseşte, se
concentrează asupra elementelor disparate ale fiinţei sale, se recompune citind
un capitol din Montaigne, de Pascal. Atunci, observaţiile pe care, graţie celei
mai frumoase meserii, le-a cules de-a lungul zilei, se luminează şi capătă
valoarea sa umană“. Întrerupem puţin
citatul pentru a strecura admiraţia simţită în faţa unei atât de frumoase şi
juste exprimări. Într-adevăr, medicul extrage din suferinţa împotriva căreia
luptă zilnic cea mai autentică valoare umană. Continuăm citatul: „Pentru el (medicul umanist n.n.), omul nu se rezumă la pancreas ori la căile
sale biliare. Acest biolog care petrece în laborator cea mai mare parte a
timpului său liber ştie că mai există şi alte metode de investigaţie în afară
de microscop. Pentru fiinţa umană, el cunoaşte diverse metode de cercetare; dar
se complace în special să recurgă la bătrânii săi confraţi adormiţi (din
trecut n.n.). Diaforus nu a fost
totdeauna atât de ridicol precum îl prezintă Molière. Autorul acestei cărţi
(Aux confins de la médecine, n.n.) o ştie
pentru că biblioteca sa este plină de cărţi vechi, unde a găsit de exemplu că
encefalita letargică a fost descrisă de un doctor încă din secolul XVIII. Dacă
aceşti vechi maeştri au abuzat de sentinţa: magister dixit, modernii nu practică oare în exces sistemul tabula
rasa? Fratele meu nu este dintre aceştia nerespingând nicio lecţie, nici măcar
chiar acelea pe care i le furnizează romancierii. Intuiţiile lor nu i se par întotdeauna
neglijabile şi nici analizele lor. Iată pentru ce l-a reţinut pe Proust. Crede însă,
dimpotrivă, că nu trebuie fabricate personaje după ipoteze efemere; pentru ale
mele, am mare noroc prin faptul că verosimilitatea lor fiziologică este
confirmată de acest savant frate al meu.“
Încheind citatul, putem susţine fără teama
de a greşi că eseurile medicale ale doctorului Pierre Mauriac reunite în
volumul Aux confins de la médicine nu
sunt perimate de trecerea timpului. Astfel, una din primele teme abordate este
aceea a specializării versus formaţie holistică. Aici intervine şi experienţa
noastră, care ne arată că îngustarea excesivă a gândirii clinice prejudiciază
procentul de diagnostice reuşite.
Un al doilea eseu se ocupă de specificitate şi
personalitatea biologică. Formularea celor două noţiuni acoperă ceea ce înţelegem
prin faptul că medicul trebuie să se ocupe de bolnavi şi nu de boli. Iată că,
astăzi, ne aflăm în era medicinii personalizate. Dar să vedem dacă sintagma
„personalitate biologică“ rămâne valabilă şi nu detronează impostor psihologia.
Răspunsul la acest semn de întrebare este că, de fapt, mai
depăşită pare acum
sintagma „personalitate psihologică“. De ce? Pentru că materialul biologic conţinut
în personalitate nu este neglijabil, nucleul său, Selful sau Sinele conţinând,
conform psihanalizei, mulţi vectori economici. Pe de altă parte, neurobiologia
pătrunde astăzi din ce în ce mai adânc în fenomenologia personalităţii, tinzând
spre o ţintă – pe care însă nu o va atinge nicicând – de materializare a
sufletului. În sfârşit, rivalul în eseistică al lui Pierre Mauriac, medicul
scriitor Leon Daudet, susţine că există o inteligenţă a corpului compusă din
instinctele sufletului. Iată câteva citate remarcabile reproduse de Pierre
Mauriac: „Noţiunea de personalitate este prima şi cea mai certă a celui ce se
conduce după ordinea gândurilor, dar ea se întunecă pe măsură ce se caută o
definiţie care nu poate fi obţinută, ci se naşte odată cu noi“ (Descartes).
„Cine poate spune unde începe şi unde se termină individualitatea… dacă
celulele se asociază pentru a forma organismul sau dacă este organismul care se
disociază în celule“ (Bergson).
În următorul capitol, Limitele vieţii, autorul nu reuşeşte,
desigur, date fiind stadiul mai puţin avansat al ştiinţei la acea vreme, să dea
un răspuns clar unei probleme care şi astăzi este incertă şi controversată. De
mare anvergură filozofică şi speculativă principială beneficiază următorul
eseu: Despre scepticism în medicină. Chiar
şi astăzi se disting două figuri de medici diferiţi – unii au o încredere oarbă
în medicamente, prescriindu-le cu amândouă mâinile, iar alţii sunt înclinaţi să
lase mai mult loc naturii, care să se ocupe de pacienţii săi. Aforismul lui La
Bruyère – „Un medic bun este cel care are medicamente specifice“ este o critică
la adresa polipragmaziei. Iar Montaigne spune: „Să ne lăsăm puţin în seama
Naturii, ea cunoaşte mai bine treaba decât noi“. Spinoza imaginează o natură în
stare activă (natura naturans) şi una
în sare pasivă (natura naturata). Dar
această medicină expectantă, care nu este decât un corolar al scepticismului
terapeutic, este condamnată în general, ca o contemplare a morţii. Încă şi astăzi
practica medicală este divizată între direcţia clinică susţinută de Trousseau şi
drumul tehnicii iniţiat de Laënnec.
Scepticismul în medicină are drept cauză
aserţiunea: „Dacă speranţa este prea mare, disperarea urmează prea iute; de la
decepţie la scepticism, panta este rapidă“.
Una dintre cele mai frumoase definiţii ale
talentului de practician este următoarea: „Arta medicală nu este decât
manifestarea bunului-simţ, a spiritului critic (şi analitic, am adăuga noi).
Înseamnă inteligenţa şi inima puse în serviciul ştiinţei, când aceasta este
deficientă; este spiritul fin care face ca, lângă bolnav, ceea ce recunoaştem să
fie ceea ce intuim“ (Laënnec).
