Dar fiecare dintre aceștia își amintește și pomenește mereu de bunătatea și de răbdarea doctorului cu care a interacţionat într-un moment dificil al vieţii sale.
Diverse studii arată că unii pacienţi ar prefera ca medicii să poarte halate și ţinute tradiţionale, altele concluzionează că bolnavii nu sunt interesaţi de aspectul exterior al profesioniștilor din sănătate. În multe situaţii, colegii sunt critici, afirmând că anumite aspecte ce ţin de exteriorul celuilalt sunt neprofesionale și chiar că devin o barieră în relaţia cu pacientul.
Numeroase spitale și clinici adoptă un anumit cod vestimentar și aplică restricţii minore ce interzic doar tatuajele faciale, cele excesive sau ofensatoare. Unele au politici vestimentare mai nuanţate, altele nu iau în calcul acest aspect. De subliniat este că zona medicală este mai deschisă către diversitate în comparaţie cu spaţiul corporativ.
Unii rezidenţii, și nu doar ei, se tem să-și expună tatuajele, își acoperă cercelul din helix, pentru că au auzit că diverși colegi au fost discriminaţi de șefi. Alţii își manifestă îngrijorarea că arta corporală le va limita în viitor opţiunile de angajare într-o instituţie medicală.
Am iniţiat recent proiectul video „Medicina românească în timpul comunismului și după 1989”, realizând un interviu cu un profesor de chirurgie din Iași. După ce am postat materialul pe o reţea de socializare, am primit un comentariu interesant. O doamnă, care nu avea o fotografie la profil și nici o descriere, dar care s-a dovedit a fi asistent medical, îmi scria că ar trebui să-mi fie rușine că am prezentat o personalitate a medicinei „în tricou”. Nu am fost deloc surprins de comentariu – care, după ce și-a primit replica, a fost șters de emitent. E mai rușinos oare să prezinţi în tricou sau să porţi la un examen cu studenţii un halat murdar, peste un trup puhav transpirat, să-ţi mângâi pieptul îmblănit și să expui un rânjet viclean când ai în faţă o studentă emoţionată? E mai rușinos să prezinţi în tricou, decât să vii la un eveniment al universităţii purtând pe umeri un palton sanitar muruit?
Rowan Hooper, în cartea sa „Superuman. Viaţa la limitele capacităţii mentale și fizice” (Editura Publica, București, 2019), descrie surpriza plăcută pe care i-a provocat-o șahistul și matematicianul renumit John Nunn, când a venit la întâlnirea cu directorul editorial al revistei New Scientist, „îmbrăcat în blugi și teniși Converse, cu o geacă de piele neagră peste un hanorac”, interlocutorul așteptând să vadă „pe cineva îmbrăcat la sacou și la cravată” (pp. 16-17). Aceia dintre dumneavoastră, pasionaţi de istorie, care l-aţi întâlnit la București pe istoricul și scriitorul britanic Simon Sebag Montefiore, autor al unor impresionante volume, traduse în numeroase limbi și vândute în milioane de exemplare, poate aţi observat modul în care se poartă și cum este îmbrăcat. Amuzantă a fost alăturarea dintre istoricul britanic, relaxat, purtând o cămașă lejeră, cu bocanci și șosete roșii, și interlocutorul său român, în total dezacord vestimentar, rigid și mult prea oficial pentru partenerul său de dialog.
În mediul universitar românesc, omul încă se ia după port. Un costum demodat, din fibre sintetice, de culoare închisă, pantofii maro scâlciaţi, ciorapii flaușaţi albi, geantă neagra, uzată, sunt asociate cu un intelectual profund, pătruns de cultură și mereu cu gândul la cele înalte. Un ins ce poartă un tricou imprimat cu craniu, pantaloni cu talie elastică cu șiret și buzunare cu clapă pe picior, cu pantofi sport și șosete colorate, purtând pe umăr un rucsac albastru cu imprimeu de camuflaj, nu are credibilitate. Dacă are un tatuaj „half sleeve” și treimea inferioară a antebraţului drept înconjurată de brăţări colorate, deja se activează dicţionarul cu idei fixe, ni se activează triada stereotip-atitudine adversă-discriminare și îndată îi și atribuim un comportament indezirabil.
Doamna asistentă, când m-a văzut făcând introducerea interviului cu profesorul de chirurgie, în tricou, purtând brăţări și ceas cu o curea roșie, n-a făcut decât să-și activeze stereotipurile negative faţă de persoanele ce se îmbracă diferit și cele pozitive despre doctori. Rezidenţii își reduc performanţele și se gândesc la respingerea la un interviu de angajare, ca urmare a ameninţării stereotipice care le diminuează capacitatea de lucru, claritatea și încrederea în sine.
Recomandare către șefii de clinică: validaţi colegii mai tineri, chiar și pe cei cu tatuaje, piercing și espadrile și creaţi o atmosferă sigură, creativă, nu creatocidă, în care persoanele ce par diferite, excentrice să nu fie devalorizate! Și către rezidenţi: nu vă mai preocupaţi de ameninţarea stereotipică și veţi constata cum anxietatea dispare și vi se îmbunătăţește performanţa!