Newsflash
OPINII

De ce pleacă medicii şi ce îi poate face să rămână

de Alexandra NISTOROIU - mar. 11 2015
De ce pleacă medicii şi ce îi poate face să rămână

James Buchan, profesor la Queen Margaret University (Edinburgh, Marea Britanie), are o experienţă internaţională de peste 25 de ani în consultanţă şi cercetare în problematica resurselor umane pentru sănătate (HRH), specializându-se în politici şi strategii naţionale. Printre clienţii săi s-au numărat OMS, Banca Mondială şi Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică (OECD). A lucrat ca manager de HRH la nivel naţional pentru NHS Scoţia, a fost consultant senior pe politici la Royal College of Nursing şi specialist HRH la OMS. A fost, de asemenea, unul dintre coordonatorii studiului PROMeTHEUS, publicat de OMS în 2014, privind mobilitatea forţei de muncă din domeniul medical în contextul european actual.

 

 
 
 
 
   Cât de amplu este fenomenul mobilităţii forţei de muncă din domeniul medical?
   – Cred că nimeni nu poate da un răspuns exact în ceea ce priveşte numerele, dar cu certitudine este un fenomen semnificativ în diferite ţări, fie că vorbim de mulţi profesionişti care pleacă din ţara respectivă, fie că este o ţară de destinaţie care atrage mulţi lucrători din exterior. Dacă ne referim la procentaje, în câteva ţări, precum Elveţia, jumătate sau chiar peste 50% din noii medici sau asistente care intră pe piaţa muncii la un moment dat vin din alte ţări. În medie, ar fi 10%, dar diferă foarte mult de la ţară la ţară. Pare să crească peste tot în valoare netă. În Europa, fluxurile semnificative ale migraţiei din domeniul sanitar sunt din Europa de Sud şi de Est spre Europa de Vest şi de Nord. Mai sunt câteva ţări care nu se aliniază la acest tipar, dar în ansamblu acestea sunt direcţiile mobilităţii.
 
   Care sunt motivaţiile din spatele deciziilor de a lucra şi/sau locui în altă ţară?
   – Cel evident şi probabil cel mai des întâlnit este argumentul economic: profesioniştii din domeniul medical se mută pentru că anticipează un venit mai mare, un stil de viaţă mai bun în ţara de destinaţie. Dar, în alte cazuri, este vorba, pur şi simplu, de mai multe oportunităţi pentru dezvoltare profesională. În anumite situaţii, sunt indivizi care se mută pentru a dobândi o expertiză specifică într-o zonă în ţara lor de provenienţă. Există şi profilul „drumeţului cu rucsacul în spate“: cel care se duce pentru un an sau doi să experimenteze, să vadă cum e să lucrezi în alte culturi, în alte ţări. Cealaltă dimensiune, pe care o vedem din ce în ce mai des în Europa, se referă la cei care fac naveta frecvent peste graniţe, chiar zilnic, exploatând uşurinţa mobilităţii în spaţiul european şi costul relativ ieftin al călătoriilor. Sunt persoane care lucrează part-time în ţara în care locuiesc, dar tot part-time şi într-o altă ţară, vecină sau apropiată. Tiparul clasic, al mutării permanente sau pe termen lung, nu mai este definitoriu pentru toţi profesioniştii care vor să lucreze în străinătate.

 

Cum ţii în ţară medicii tineri?

 

   Ce ţări se confruntă cu un deficit al accesului la servicii medicale din cauza exodului medicilor şi al asistenţilor?
   – Din nou, nu pot fi foarte specific, pentru că nu există un consens cu privire la nivelul optim al disponibilităţii forţei de muncă. Prin urmare, este dificil să identificăm deficitele. Dar ne putem uita la ţările din sudul şi estul Europei, unde a existat un flux mare spre exterior şi s-a împuţinat numărul profesioniştilor, mai ales în anumite specialităţi medicale, precum anestezia, specialitate care are un impact asupra întregului sistem, făcându-l să nu mai funcţioneze eficient. În sens mai larg, problema din aceste ţări nu ţine doar de impactul imediat asupra a ceea ce pot oferi la nivel de îngrijire, ci şi de impactul pe termen lung asupra resurselor disponibile. Dacă au alocat resurse pentru pregătirea acestor medici şi asistente, care se mută foarte repede în alte ţări, apare o pierdere gravă de resurse pe termen lung şi, de asemenea, o pierdere a investiţiilor. Sunt argumente în favoarea ideii ca la nivel naţional să existe o condiţie obligatorie ca profesioniştii pregătiţi în acea ţară să lucreze un anumit număr de ani în sistemul public de acolo, dacă statul a plătit pentru formarea lor ca medici sau asistenţi medicali. Să fie parte a „contractului“ dintre stat şi student: noi îţi plătim educaţia, tu ne oferi doi-trei ani măcar în care lucrezi aici. Rămâne de văzut dacă poate fi gestionată eficient implementarea unei astfel de cerinţe pentru studenţii la medicină. Unele ţări nu au reuşit: există, teoretic, în legislaţie, dar nu o vezi eficient implementată.
 
   Unde anume?
   – Unele ţări din Africa au reuşit într-o oarecare măsură să implementeze o astfel de strategie, altele nu. SUA au un sistem prin care susţin financiar educarea unor medici, care apoi trebuie să lucreze în zone rurale – şi a funcţionat destul de bine. Provocările apar la nivelul transparenţei (medicii trebuie să ştie de la început că vor da înapoi statului un anumit timp petrecut în serviciul public) şi gestionarea eficientă a primirii înapoi a acestor servicii din partea absolvenţilor. Erorile apar cel mai des la nivelul gestionării procesului, când, din anumite motive, medicii pot evita oferirea acestor servicii. În unele cazuri, dispar pur şi simplu. Trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva ţările de destinaţie ar trebui să verifice şi că indivizii pe care îi recrutează nu au o astfel de obligaţie faţă de ţara lor de provenienţă. Şi dacă au, nu ar trebui să fie recrutaţi.

 

Codul OMS de recrutare

 

   Acest lucru se întâmplă? Verifică ţările?
   – Este un aspect al codului OMS privind recrutarea internaţională a personalului medical, la care au aderat toate statele membre. Dacă se întâmplă sau nu este, în opinia mea, la latitudinea ţărilor negativ afectate de migrarea forţei de muncă. Ele ar trebui să susţină implementarea acestor aspecte ale codului. Ar trebui să informeze ţările către care merg lucrătorii lor că recrutează angajaţi care nu şi-au îndeplinit încă obligaţiile faţă de ţara de provenienţă. Ţine de dezvoltarea unor relaţii bilaterale solide cu ţările care recrutează masiv personal medical din bazinul de forţă de muncă din ţara ta.
 
   Cum vedeţi situaţia din România?
   – Nu am date foarte specifice despre România. Mă uitam însă, recent, la date privind numărul de asistente medicale care vin în Marea Britanie din alte ţări şi, în ultimii trei ani, a fost o creştere foarte rapidă a numărului de asistente ce vin din Portugalia, Spania şi România.
 
   Cum poate folosi codul OMS o ţară care se confruntă cu un exod masiv al personalului medical?
   – Cred că primul lucru pe care îl poate face este să susţină activ implementarea acestui cod, iar aceasta este încă o problemă, pentru că multe ţări au un nivel redus de înţelegere sau carenţe la capitolul advocacy. Deci, primul pas ar fi să îl studieze, să îl înţeleagă şi să vadă cum îl pot folosi, mai întâi ca instrument de relaţionare cu factorii de decizie din ţară, pentru abordarea problematicii recrutării internaţionale la nivelul guvernului. Apoi, poate fi şi un instrument de a se conecta cu ţările în care pleacă personalul medical. Organizează întâlniri, adu-le aminte de cod, adu-le aminte de principiile şi practicile codului! Acest lucru nu se întâmplă. Ţările afectate negativ de fenomenul mobilităţii sunt primele care ar trebui să folosească acest cod.

 

Problemele emigrării

 

   Cu ce probleme se poate confrunta un profesionist medical când pleacă să lucreze în afara graniţelor ţării sale?
   – În primul rând, trebuie să se asigure că experienţa şi calificările sunt recunoscute în mod corespunzător la nivel internaţional. Apoi, dacă sunt recrutaţi, trebuie să se asigure că organizaţia pentru care vor lucra este pregătită pentru ei. În al treilea rând, că informaţiile pe care le primesc sunt corecte, că descrierea slujbei şi a oportunităţilor profesionale sunt conforme cu realitatea, că primesc o imagine fidelă a ceea ce vor întâlni când se vor muta acolo. Iar când ajung acolo şi sunt integraţi în sistem, trebuie să primească tratament egal cu medicii formaţi pe plan domestic în termeni de oportunităţi de training, salariu sau dezvoltare profesională. Nu ar trebui să existe niciun fel de discriminare doar pentru că ţi-ai obţinut calificarea în altă ţară, o dată ce calificarea ţi-a fost recunoscută. După ce îţi este recunoscută formarea, ar trebui să fii tratat la fel ca medicii care s-au pregătit acolo. Spun „ar trebui“ pentru că, desigur, apar exemple de discriminare. Ele trebuie demascate şi trebuie lucrat cu guvernele ţărilor în care apar pentru a evita ca acest lucru să se repete.
 
   Ce practici s-au dovedit eficiente în păstrarea medicilor şi asistenţilor medicali în ţara în care s-au format?
   – OMS a sintetizat o serie de recomandări bazate pe dovezi, structurate în patru mari categorii. Prima categorie de intervenţii se referă la educaţie: oferirea de training specializat, dincolo de pregătirea de bază. Al doilea set de recomandări ţine de reglementare şi cuprinde, de exemplu, ce povesteam mai devreme despre obligativitatea medicilor de a lucra câţiva ani în ţara în care au beneficiat de formare medicală finanţată public. Al treilea se referă la stimulente – financiare, dar nu numai, legate de condiţiile de lucru. Nu în ultimul rând, există şi mai multe intervenţii recomandate privind dezvoltarea personală şi profesională: de exemplu, pot profesioniştii din domeniul medical să aibă un echilibru între viaţa lor de familie şi cea profesională? Nu e vorba de o singură intervenţie aici, ci de o paletă de intervenţii care trebuie luate în calcul. Şi ar trebui abordat întregul sistem medical. Putem găsi şi argumente pentru a ţinti anumite supraspecializări sau ocupaţii, unde există un risc mediu sau înalt pe termen imediat şi atunci trebuie făcut ceva anume pentru a-i face pe acei lucrători să rămână în ţară. Dar, pe termen lung, pentru o abordare sustenabilă, trebuie să iei în calcul toate intervenţiile, la nivelul întregului sistem.

 

Toată lumea este afectată

 

   Este nevoie de acţiuni de cooperare între statele membre ale Uniunii Europene?
   – Cred că da, din trei puncte de vedere: poţi facilita mai bine schimbul de informaţii ştiind ce se întâmplă, care sunt fluxurile şi tendinţele în migrare. Apoi, poţi îmbunătăţi în ansamblu capacitatea politicilor de menţinere a forţei de muncă şi de planificare şi poţi transfera cunoştinţe şi aptitudini ţărilor momentan mai puţin pregătite la acest capitol. În al treilea rând, este nevoie de un forum pentru discutarea unor probleme actuale şi descoperirea unor strategii comune. Ţările-sursă şi ţările-destinaţie se pot reuni şi spune: uite, acesta este impactul a ceea ce faci asupra sistemului meu. Şi pot începe să lucreze la opţiunile de politici pe care le-ar putea implementa.
 
   Practic, fiecare ţară e afectată într-un fel sau altul.
   – Da, toată lumea. Nimeni nu este o insulă. Din fiecare ţară au plecat doctori şi asistenţi medicali şi au venit alţii. Efectul net diferă de la ţară la ţară, dar toate trebuie să admită că se întâmplă şi să decidă ce anume vor face în această privinţă.
 
   Care este rolul agenţiilor de recrutare?
   – Ele pot fi o forţă a binelui sau o forţă malefică. Pot contribui la eficientizarea procesului, pentru că înţeleg pieţele forţei de muncă, ştiu să recruteze eficient, dar pot fi şi periculoase, dacă sunt motivate prea mult de bani, caz în care vor stimula recrutări care s-ar putea să nu fie necesare. Şi-atunci întrebarea este: cum te poţi asigura că ele lucrează eficient şi de partea binelui? Aici este responsabilitatea guvernului: să se asigure că acţiunile agenţiilor de recrutare au anumite criterii pozitive. Altfel, nu ar trebui să le fie permis să fie atât de active.
 
   Nu se mută doar personalul medical. Vorbim şi de mobilitatea pacienţilor sau a cunoştinţelor medicale. Aceste procese trebuie abordate împreună?
   – E o întrebare foarte interesantă. Cred că aveţi dreptate, există o legătură foarte puternică între aceste fenomene. Nu ar trebui să privim aceste aspecte izolat. Politicile dezvoltate în prezent ar trebui să fie mai degrabă intersectoriale, să fie gândite de întregul guvern şi luând în considerare toate elementele contextului.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe