De fiecare dată când se discută – statistic
sau la caz – despre lipsa medicilor, se spune că este vorba de un exod, mai rar că doctorii pleacă şi aproape niciodată că ei fug. Exodul şi plecarea presupun o părăsire,
o evadare, implică un plan şi nişte condiţii potrivite. Medicii români însă,
când părăsesc ţara (uneori şi profesia) pentru a căuta puncte de stabilitate
aiurea, se comportă ca nişte particule elementare fără identitate, fără masă şi
fără sarcină, care se fixează mai mult sau mai puţin aleatoriu pe poziţii
suficient de delicate pentru a nu fi tocmai ideale. Unii dintre ei recunosc
asta, dar cei mai mulţi propun comparaţii din care ies într-un avantaj relativ.
Pentru locurile rămase libere, de regulă, nu se găsesc înlocuitori, dar,
uneori, acestea sunt ocupate, prin modalităţi nu întotdeauna clare, de medici
care comunică printr-o sintaxă specifică Orientului Mijlociu sau teritoriului
basarabean. Chiar dacă acest aspect poate fi încă o sursă de vertij pentru
bolnavi, ei se vor obişnui repede şi cu această situaţie.
Alta este însă problema. Şi dintre medicii
care au ales să rămână să-şi onoreze profesia acasă, cei mai mulţi se simt ca
printre străini şi acumulează frustrări şi umilinţe care îi pot face să lase
totul baltă înainte de a ajunge pe marginea prăpastiei. Important este că, deşi
corpul medical, în termeni absoluţi, se împuţinează şi trebuie să rezolve
chestiuni serioase şi complicate, de o bună bucată de timp el trebuie să
lucreze în condiţii de nesiguranţă sporită. Şi nu este vorba doar de decadenţa şi
turpitudinea care macină tot sistemul social, ci de simplul şi teribilul fapt că
breslei noastre, de o vreme, i se zdrăngăne permanent şi efectiv cătuşele pe la
urechi. Deja sunt cazuri cunoscute şi ne aflăm în plină meta-realitate, pentru
ca factorii care administrează şi girează politic şi profesional sistemul să
iasă din zona de autoadmiraţie în care s-au plasat şi să nu asiste absenţi la
destrămarea reputaţiei şi onoarei unei elite profesionale şi umane. Populaţia
s-a săturat de programe şi proiecte fără durată şi fără fundament şi nu mai
recepţionează prezentarea filibusteriană a unor planuri generale goale de conţinut
şi relevanţă.
Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor,
dacă au departamente de comunicare, trebuie să le pună la muncă, să le oblige să
fie active, nu să asiste cum autorităţi impersonale au pornit la vânătoare de
medici de-a lungul şi de-a latul ţării. Nu este admisibil ca aceste structuri
destul de bine populate să nu aibă departamente sau entităţi de protecţie şi
prevenire, care să anticipeze şi să clarifice situaţiile delicate ori
disputabile şi să le prezinte într-o lumină corectă şi fermă opiniei publice
imediat.
Cum de nu spun nimic nici ministrul, nici
adjuncţii săi, când ofiţeri sub acoperire umblă şi îndeasă în buzunarele
doctorilor bani marcaţi şi le organizează flagrante odioase ca ultimilor
briganzi? De ce nu se fac acţiuni de prevenire şi informare, susţinute şi
organizate pe probleme de legislaţie şi protecţie, de Colegiul Medicilor, care
lasă impresia că stă doar să adune cotizaţii cu sacul şi să facă – pe bani –
simpozioane şi congrese prin staţiuni? Ministerul de Interne şi cel de Justiţie
trebuie să rezolve cum ştiu ele situaţiile cu potenţial infracţional din
domeniul sănătăţii? Nu, domnilor colegi şi domnilor miniştri, este datoria şi
onoarea dumneavoastră să consolidaţi şi să limpeziţi sistemul pe care îl
reprezentaţi şi pe care l-aţi condus până acum fără nicio tragere de inimă. Aveţi
corp de control, structuri judeţene, maşini, birouri, secretare şi timp, aşa că
puteţi fi prezenţi în spitale şi policlinici, printre medici şi bolnavi, să
îndrumaţi, să ajutaţi şi să protejaţi – prin prevenţie – nobila meserie de
medic de tentaţiile, ispitele şi cursele pe care jandarmii de doctori nu
contenesc să le lanseze în formele şi conceptele cele mai nefericite. Dacă este
ceva de curăţat şi de corectat, este datoria dumneavoastră să o faceţi. Şi asta
până nu este prea târziu.
Personalul sanitar este deja decimat, prin fuga unui număr însemnat dintre
profesioniştii unor discipline şi specialităţi terapeutice importante, iar cei
rămaşi lucrează şi trăiesc în medii departe de a fi mulţumitoare. Sau măcar
normale. În aceste condiţii, în momentul de faţă, cei care luptă cu boala şi cu
moartea aşteaptă de la autorităţi să îi ajute şi să îi încurajeze, nu să-i bage
la puşcărie pentru nimica toată.
Corpul medical este o elită intelectuală şi
o parte preţioasă din patrimoniul uman al ţării, iar inversarea distrugerii
acestuia este necesară. Pentru că, dacă se continuă aşa cum s-a pornit, o să se
impună dezvoltarea spaţiului penitenciar, deşi ar fi mult mai necesară construcţia
câtorva spitale noi în locul acelora prin care umblă forfota jandarmii de
doctori şi piocianicul.
