A nul acesta s-au împlinit 20 de ani de când, tehnic vorbind, au început să funcţioneze asigurările obligatorii de sănătate. Beneficiarii sistemului sanitar manifestă o nemulţumire generalizată privind raportul dintre banii plătiţi la sănătate și serviciile puse la dispoziţie. Chiar dacă s-a găsit cauza de la rădăcina cauzelor, de fapt scuza supremă, respectiv raportul contribuabil/asigurat este unul nesustenabil (1/4) – se colectează totuși 30 de miliarde de lei, de zece ori mai mulţi faţă de 1998. Cu toate acestea, suma pare în continuare insuficientă. Înainte de a ne lamenta faţă de acest aspect, se cuvine a ne întreba dacă banii sunt bine administraţi.
O explicaţie plauzibilă ar fi faptul că serviciile decontate mai ales în ultimii 12 ani postaderare au crescut ca număr și valoare, în special prin privatizarea multor servicii și prin evoluţia tehnologiilor medicale. De ce nu s-a făcut o analiză de risc pentru a se evalua dacă există bani pentru a adăuga noi servicii în decontare? Nu s-a făcut pentru că decontarea a fost forţată fie prin măsuri politicianiste, fie de grupuri de interese care au obţinut finanţarea publică a unor servicii care nu sunt decontate integral din bani publici nicăieri în UE. Pe modelul bufet suedez, fiecare a luat cât a putut, fără să se întrebe cine dă banii și, mai ales, dacă ei ajung.
După mixuri și experimente de scenarii de politici publice eșuate, după lipsa totală de coordonare între vreo 20 de miniștri ai sănătăţii schimbaţi prea repede pentru a putea face ceva și a vreo 20 de președinţi ai CNAS, după 30 de miliarde de lei pompaţi în sistem în 2018 și după ce 10.000 de medici au plecat din ţară, ne întrebăm dacă vreodată sănătatea românilor se va ameliora, în așa fel încât să nu mai apărem la coada tuturor clasamentelor din domeniu.