În limbajul politicienilor (inclusiv al celor din sănătate), cea mai utilizată sintagmă este „a trăi în demnitate“ sau „a muri în linişte, cu demnitate“. Prin „a trăi în demnitate“ se înţelege a avea venituri suficiente, îngrijire medico-socială de calitate, iar „a muri în demnitate“ se referă mai ales la a muri acasă, înconjurat de familie şi apropiaţi, fără suferinţă inutilă şi „împăcat cu soarta“.

     Dacă în filosofie şi politică s-a folosit demult acest termen, în medicină, abia din secolul al XX-lea demnitatea a devenit un subiect de discuţie pentru medici şi cercetători. În iunie 1964, World Medical Association stipula în articolul 11 al Declaraţiei de la Helsinki: „Este de datoria medicului care participă la cercetări medicale să protejeze viaţa, sănătatea, demnitatea, integritatea, dreptul la autodeterminare, intimitatea şi confidenţialitatea asupra informaţiilor cu caracter personal a subiecţilor cercetaţi“. Consiliul Europei invocă demnitatea în efortul de a guverna asupra progreselor din medicină şi biologie. La 4 aprilie 1997, aprobă în Orviedo Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Demnitate a Fiinţei Umane în legătură cu Aplicaţiile din Medicină şi Biologie. Un an mai târziu, UNESCO menţiona demnitatea în Declaraţia despre Genomul Uman şi Drepturile Omului.

     Într-o Europă care îmbătrâneşte, subiectul demnitatea persoanelor în vârstă este la ordinea zilei. Dezumanizarea progresivă a serviciilor medico-sociale este unul dintre rezultatele dezvoltării tehnologice şi a fost semnalată peste tot în lume şi mai ales în legătură cu populaţia vârstnică. De aceea, de câţiva ani se derulează numeroase proiecte interdisciplinare în încercarea de a defini şi clasifica termenul/conceptul şi cum este el perceput de-a lungul continentului în contextul diferitelor comunităţi naţionale şi culturale. O atenţie deosebită s-a acordat aspectelor legate de menţinerea demnităţii vârstnicilor, cărora li se acordă îngrijiri medicale şi atitudinea profesioniştilor din sănătate faţă de acest grup mare, consumator de servicii. În unele ţări, în Wales – una dintre cele mai mici provincii semiautonome ale Regatului Unit al Marii Britanii – a fost numit un „ministru pentru persoanele în vârstă“, ce are un rol-cheie în implementarea strategiei privitoare la integrarea/îngrijirea vârstnicilor şi va ajuta la schimbarea atitudinii faţă de bătrâni, astfel încât să fie trataţi cu respect şi demnitate şi percepuţi de toţi ca utili şi nu ca o povară. În ţările din Vest au fost alocate fonduri importante pentru combaterea discriminării legate de vârstă, promovarea independenţei, participării şi a unei vieţi active, combaterea izolării sociale, îmbunătăţirea îngrijirii la domiciliu ş. a.

     În rândul populaţiei vârstnice, un grup aparte îl formează frail old (bătrânii fragili: cu multimorbiditate şi dizabilităţi, în mare măsură dependenţi de îngrijire continuă), apţi în mai mică măsură de a-şi exercita şi apăra drepturile, inclusiv demnitatea. O conferinţă ce va fi organizată în acest an în Bergen, Norvegia, intitulată „Dignity for the frail old – from Dilemmas to Solutions“ (www.Dignityold.com), îşi propune să determine principiile unei mai bune îngrijiri pentru frail old în Europa, să descrie situaţia curentă şi să arate soluţii posibile. Se adresează tuturor celor implicaţi în îngrijirea bătrânilor (fragili) de pe bătrânul continent în încercarea de a milita pentru o poziţie demnă în societate a vârstnicilor în general şi a celor fragili în special.

     În 2050, cele mai multe ţări europene se vor confrunta cu o creştere de 100% a numărului cetăţenilor de peste 80 de ani şi, de asemenea, a numărului cetăţenilor de peste 90 de ani. Impactul pe care îl va avea această creştere asupra societăţii este greu de prognozat; se pune întrebarea dacă aceasta îşi va permite să asigure „îngrijire de lux“, conform valorilor umane universale – demnitate, respect, autonomie – pentru acest grup de cetăţeni percepuţi ca „non-productivi“.