Există trei premise pe care îmi voi baza
argumentarea. Prima: în gândirea noastră de până acum, indiferent de cultură,
nu putem gândi nimic fără început şi sfârşit. Ne putem imagina o fiinţare fără
început şi fără sfârşit, dar nu o putem înţelege logic. Toate câte există şi
sunt posibile cognitiv au o limită. Din acest punct de vedere, finitudinea este
o condiţie intrinsecă a realităţii. Premisa a doua: evoluţia ştiinţei, tehnicii
şi moralei au condus spre o dezlimitare
a realităţii în mintea noastră. Absolut „totul este posibil“. Acest lucru vine
în contradicţie cu tot ceea ce presupune prima premisă. A treia premisă: de un
secol şi jumătate, scos din patriarhalitate de tehnică şi industrializare, omul
asistă la creşterea progresivă a tuturor vitezelor, de la transportul fizic la
cel informaţional, la realizarea unor planuri gigantice. El însuşi este sub o
presiune tot mai accentuată a ceasului. A învăţat să nu mai aibă răbdare.
Aceasta face nu numai ca omul să pretindă ca fireşti lucruri imposibile
datorită finitudinii, dar să o facă şi cu o grabă şi nerăbdare care nu mai
admit pardon. Cele trei condiţii fasonează marcant mentalul colectiv. Cu toţii
facem parte din mentalul colectiv, dar puţini conştientizează că sunt absorbiţi
în vârtejuri care ecranează orice posibil travaliu logic. Să reţinem
contradicţia cu finitudinea tuturor lucrurilor şi mai ales a faptelor umane.
Părăsind generalităţile şi restrângându-ne
la condiţia de practicanţi ai medicinii, constatăm că în paralel se produce un
proces de juridizare progresivă şi deja excesivă a tuturor aspectelor practicii
medicale. Care este consecinţa celor de mai sus? Aduce familia un bolnav în
cabinet sau în spital convinsă că totul este posibil. Dacă aşteptarea nu este
confirmată în mod automat, nu este luată în considerare imposibilitatea
naturală (chiar şi acolo unde este eclatantă!), ci greşeala, neglijenţa etc.
(chiar dacă ele nu există!). Consecinţa devine juridică. Caz concret.
Progresul psihofarmacologiei face astăzi posibil tratamentul schizofreniei şi
cu medicamente injectabile cu acţiune prelungită, cu administrare i.m. lunar. Unul dintre aceste
medicamente poate genera în primele trei ore de la injectare un „sindrom
post-injecţie“ constând într-o variaţie rapidă şi accentuată a TA şi a ritmului
cardiac, mai ales dacă bolnavul are o diateză cardiovasculară. Un schizofren
care nu avea o asemenea diateză, care făcea de multe luni asemenea injecţii,
vine la un cabinet din ambulatoriu pentru a-şi lua medicamentul. Bărbatul este
tânăr. Nu reclamă nimic, nu a observat nicio schimbare în sensul vreunei
suferinţe. Familia nu a observat nimic. Totul arăta ca până atunci. Se face
injecţia şi, după timpul de observare cerut de producător, este lăsat acasă.
După două zile, moare. Între timp, ajunsese la urgenţă. Necropsia evidenţiază o
pneumonie şi antrenarea cordului în patologia infecţioasă. De menţionat că
psihoticii pot face, precum unii bătrâni, mai ales demenţii, infecţii
areactive: nu prezintă febră, transpiraţii, tuse etc. Conform datelor
medico-legale, cu sau fără injecţie, tânărul ar fi murit. Nimic nu poate dovedi
fiziopatologic contribuţia antipsihoticului injectat la moartea tânărului. Dar,
consiliată de un avocat, familia este convinsă că fiul lor a fost omorât.
Urmează anchete, tribunale etc. Cât va dura? Familia şi-a făcut un ţel de viaţă
să nu lase „nepedepsită“ moartea fiului. Vă închipuiţi căzuţi nevinovaţi
într-un asemenea concasor juridic al răzbunării şi consecinţele concasării?
Un alt exemplu pornind tot de la caz
concret. O gravidă la termen ajunge într-un spital periferic, cu dotările
ruginite sau insuficiente. Cazul cere intervenţie chirurgicală, dar efectuarea
cezarianei presupune, conform stării bolnavei, un mare risc de mortalitate.
Dacă intervii, ai 20% şanse să fie un succes, dar ai risc de 80% ca pacienta să
moară. Cazul poate fi depăşit de un transport de una, două ore, într-un centru
mai dotat, dar prin natura vulnerabilităţii gravidei nu îi creşte decât puţin
şansa reuşitei, aceasta fiind anulată de riscul transportului. Dacă nu intervii
şi moare, eşti învinovăţit de neintervenţie cauzatoare de moarte. Dacă intervii
şi nu supravieţuieşte, eşti acuzat că ai omorât intervenind. Atunci, în
virtutea riscului de malpraxis îi vei refuza bolnavei şansa celor 20% de a
rămâne în viaţă, lăsând-o să moară sigur, dar te vei acoperi juridic cu
argumente şi vei batjocori jurământul hipocratic. Chirurgii pot fi mai des în
asemenea situaţii, dar orice specialitate medicală se intersectează cu asemenea
cazuri. Să nu uităm că există moarte subită, de multe cauze. Se poate produce
concomitent, declanşată sau aparent declanşată de orice manoperă, fie ea
endoscopie ori o banală injecţie. Chiar dacă se produc rar, fie ele şi una la
un milion de cauze, cine poate fi sigur că nu i se va întâmpla azi sau peste 10
ani, lui sau colegului său?
În actuala evoluţie a juridizării practicii
medicale suntem total descoperiţi. Este imperios necesară o redefinire clară,
riguroasă şi exemplificată a malpraxisului prin prisma finitudinii medicale.
Populaţia va fi din ce în ce mai „învăţată“ de avocaţi, presă, vecini,
binevoitori să-i cheme în faţa justiţiei pe medici. Colegiul Medicilor şi
Ministerul Sănătăţii, împreună cu comisiile medicale din Parlament au datoria
de a iniţia un proiect de lege care să rezolve situaţia prin prisma finitudinii
medicale a unor situaţii limită pe care populaţia nu le poate înţelege.