Suntem
într-un moment istoric de reaşezare a lumii. Globalizarea afectează sistemul
de valori, cultura este în schimbare dramatică, universul informaţional este
de nerecunoscut pentru cei ce se apropie de senectute. Toate se regândesc, se
descoperă alte raţiuni structurale, administrative şi funcţionale, inclusiv în învăţământ.
În România, învăţământul general îşi caută de 20 de ani făgaşul, forma şi funcţia
optimă. Se pare că nu le-a găsit.
Învăţământul
medical s-a dovedit a fi conservator şi a schimbat doar câteva etichete: nursă
(fără gen masculin!) pentru asistentă şi rezident pentru secundar. S-a
considerat că etichetele sunt suficiente pentru a da naştere unor valori.
Şi în învăţământul
medical postuniversitar s-au schimbat etichetele: au apărut centrele
organizatoare de studii doctorale, adică o structură administrativă care
centralizează conducătorii de doctorat şi doctoranzii, taxându-i. Profesorii
sunt folosiţi de-a valma pentru activităţile universitare şi cele postuniversitare,
în funcţie de necesităţi. Deşi între cursurile dedicate studenţilor şi
cursurile dedicate rezidenţilor sau cele dedicate doctoranzilor şi conducerii
unui doctorat este o mare diferenţă. Diferenţă care necesită niveluri
profesionale şi de experienţă, în respectiva disciplină medicală, foarte
diferite. Similară diferenţei dintre profesorii de matematică care predau în şcoala
gimnazială, cei ce predau în liceu şi cei care predau studenţilor. Sunt,
aproape, specializări diferite.
Aşadar,
nivelul şi metodologia de predare trebuie să fie foarte diferite şi în învăţământul
medical universitar şi în cel postuniversitar. O diferenţiere palidă a lui deja
există. Dar mai multă claritate a departajărilor ar fi benefică, desigur în
cadrul facultăţii, ca departament postuniversitar.
Departajarea
cea mai importantă ar trebui să apară între cele două categorii de profesori:
cei care se ocupă de studenţi şi cei care se ocupă de rezidenţi şi doctoranzi. În
Germania, conducătorii de doctorat se numesc Profesor Doctor Docent. Rusia a
preluat modelul cu titlul „tovărăşesc“ de Profesor Doctor Candidat în Ştiinţe. Şi
în România circula, până în perioada ceauşistă târzie, titulatura de Profesor
Doctor Docent. Asta se întâmpla cel puţin în unele cazuri izolate, care-şi obţinuseră
titulatura în afara României. Există şi în alte ţări universităţi în care, fără
a se schimba titulatura, funcţionează profesori doar pentru doctoranzi. Există
chiar cazuri cu un profesor conducând un singur doctorand, ceea ce înseamnă într-adevăr
formare şi cercetare.
O
departajare, pe niveluri, a profesorilor ar fi benefică pentru toată lumea.
Docenţii să treacă la ultimul nivel după vârsta de pensionare legală actual
pentru un profesor universitar, căci aceea este vârsta la care bagajul de cunoştinţe
şi experienţa sunt maxime. Dinamica întregii ierarhii universitare s-ar
fluidiza, iar focalizarea preocupărilor didactice pe un singur palier ar creşte
eficienţa.
Din
cauza preferinţei nesănătoase pentru ambiguităţi a mentalului colectiv românesc,
fie el şi universitar, ar fi necesară titularizarea legală de Profesor Doctor
Docent. Lucrurile, organizarea, funcţia şi obligaţiile didactice ar deveni
clare. Formarea unui medic generalist (studenţia) este un nivel de învăţământ,
specializarea pentru practicarea unei singure specialităţi medicale în mod
performant (rezidenţiatul) este un alt nivel (postuniversitar), iar
specializarea în cercetare (doctorantura) este un alt nivel postuniversitar.
Unirea celor două niveluri postuniversitare şi separarea nivelului
postuniversitar de cel universitar în cadrul aceleiaşi universităţi ar fi o opţiune
pragmatică. La acest nivel nu este nevoie decât de profesori, care este bine să
fie nominalizaţi distinct profesori
doctori docenţi.