Aceste concepte, în pofida rezonanţei lor scolastice, vorbesc, în fapt, despre un conflict cât se poate de real dintre societate şi sistemul de învăţământ, despre firavele legături dintre ele. Se poate spune că nivelul de maturitate şcolară (concordanţa din punct de vedere intelectual şi emoţional între nivelul de dezvoltare a copilului şi cerinţele specifice primului an de şcolarizare) are impact asupra adaptării, în sensul că imaturitatea şcolară determină adesea inadaptarea şcolară.
   Inadaptarea şcolară este un fenomen pe care unii autori îl găsesc pur şi simplu în relaţie de sinonimie cu devianţa şcolară. Acest fapt ne determină să gândim prevenţia devianţei din perspectiva ameliorării socializării primare. De altfel, se ştie că încetinirea ritmului de dezvoltare psihică a copilului este întreţinută mai ales de cauze familiale, între care lipsa de îngrijire şi aceea de stimulare intelectuală sunt dintre cele mai importante.
   Astfel pusă în această ecuaţie, problema adaptării la şcoală trece din spaţiul Şcolii, unde opinia generală tinde s-o situeze, în spaţiul Familiei, unde îi este locul. Interacţiunile pozitive părinţi–copii sunt condiţii esenţiale în realizarea unei bune adaptări şcolare. „Socializarea primară – spune Elisabeta Stănciulescu în «Sociologia educaţiei familiale» (Ed. „Polirom“, 1997) – este deosebit de importantă pentru individ, întrucât ea aşază structurile de bază ale Sinelui şi lumii; primii ani de viaţă şi primii Alţii semnificativi (părinţi, membri ai familiei, alte persoane sau grupuri) oferă o orientare în şi către lume, conturând limitele receptivităţii ulterioare a individului, făcând din el un candidat la segmente determinante ale lumii sociale. Aceasta înseamnă – spune mai departe cercetătoarea – că, în măsura în care măreşte deschiderea către aceste segmente, socializarea primară conduce la închiderea relativă a altor segmente.“ (...)