În urmă cu câteva zile, a fost anunţat în
mass-media, ca eveniment major medical, de pionierat în ţară, implantarea
„pancreasului artificial“. Subiecţii evenimentului erau: donorul unic al pancreasului din care se recruta populaţia endocrină
beta-celulară, beneficiarul – pacienta insulinodependentă – şi echipa medicală
complexă. În timp ce evenimentul se anunţa ca petrecându-se, el a fost amânat
sine die. Motivul prezentat populaţiei generale şi celei diabetice, potenţial
beneficiară, a fost, în esenţă, lipsa masei beta-celulare funcţionale şi
necesare unui implant eficient.
Cu aproximativ 25 de ani în urmă, cu excepţionalul
ajutor dat de specialişti în endocrinologie, culturi celulare, histologie etc.
din ţară (minimal din institutul în care lucram), am urmărit contemporanele
cercetări internaţionale din domeniu, publicate în literatură, şi am tentat
propriile cercetări, în fapt, colective. Teza de doctorat se numea: „Izolarea şi
cultivarea celulelor beta în perspectiva transplantului beta-celular“. Unul din
capitolele originale ale lucrării a fost acceptat pentru prezentare, în 1991,
la primul Congres de Imunologie şi Transplantologie, de la Pittsburgh. Titlul
acestuia: „Selecţia intravitam a populaţiei beta-celulare“. Îmi lipseau banii,
aşa că am ratat momentul prezentării. Pot spune că am avut, în ţară, înaintaşi
în domeniu, dar nu ţin minte ca, ulterior, cineva să fie interesat să facă paşii
următori.
Literatura oferă date concrete despre
dificultăţile transplantului de celule beta (incluzând masa critică eficientă),
despre cel simultan pancreas-rinichi, dar şi despre evoluţia şi perspectiva
acestor metode. Se ştie că modelul care foloseşte un donor unic (de populaţie
beta-celulară secretantă) nu este viabil, chiar dacă separarea enzimatică a
celulelor beta este înalt selectivă. De aceea, soarta multiplilor donori/receptor a avut şi are atâtea sincope. Acum, cel
puţin în acest domeniu, al substituirii funcţiei pancreatice endocrine în
cazul pacienţilor insulinodependenţi, suntem datori să refacem paşii acelora
care au tras deja concluziile celor peste 25 de ani de cercetări, experimente,
limite şi succese.
Avem formidabile echipe de transplant,
laboratoare de referinţă, idei, înaintaşi ignoraţi, dar nu avem, poate, prudenţa
care trebuie să se nască şi din experienţa altora (mai ales că tentative au mai
fost). Lăcomia cu care mass-media aspiră informaţiile oferite şi le oferă, la
rândul ei, poate genera insomnii pacienţilor. Cărora, ca de obicei, le rămânem
datori.
