Sunt
dezolat. O spun fără patimă. Ca și cum ar conta. Căci nu prea
contează, de fapt. Soarele nu răsare după bunul meu plac. O spun
ca unul care doarme noaptea liniștit după tot ce a făcut, tot ce a
scris, tot ce a dat și dă țării sale. Da, sunt dezolat. Dezolat
de actualul ministru, a cărui monogramă e la un „V“ diplopic
distanță de-o limuzină germană. Dar cam atât. De faptul că,
deocamdată, mandatul său maniheist e doar un exercițiu de
publicitate mascată, undeva între pocăință și inchiziție. În
timp ce îi caută procuratura prin târg, pare că medicii și-au
uitat, în discuțiile recente, curajul. Ce-au fost acestea,
negocieri? Nimic mai mult decât o salatieră cu farfurizi și
brânzovenești, o caricatură gopiană. O prestanță lamentabilă,
căreia nici măcar scribii de serviciu (subsemnatul y
compris)
nu-și mai găsesc timp sau chef să-i creioneze accentele de
penibil.
Să
luăm chestiunea gărzilor, care stă la intersecția dintre nevoi și
resursa de a satisface nevoi. Ca să acoperi gărzi, ai nevoie de
doctori. România nu mai are doctori. De vreme ce nu mai are doctori,
pe calendarul de lucru, vrei, nu vrei, trebuie să prestidigitezi cât
timp îți crești o nouă generație. Altfel, la revedere linie de
gardă. La revedere și ban decontat pentru spital. Aceasta-i
suveica, n-ai ce să-i faci. Vrei să fie altfel, trebuie s-o
schimbi. Șerbul în halat s-a dus cu jalba nu ca să-și amelioreze
statutul, ci să-i fie recunoscută truda. Cât vrei, doi lei?
N-avem. Avem un leu. Aferim, boierule! Plata gărzilor e perfect
rezonabilă, dar e, ca de obicei, un subiect fals. Adevăratul
subiect e decizia – dureroasă – de a restrânge prestația
hospitalieră astfel încât să respecte norma umană. Și asta
include timpi liberi, timpi de odihnă etc. Parșiv, serpentin,
ministerul o făcu, din nou, pe prostul, în acest veșnic blat al
conversației. Știe poate cel mai bine că faimoasele „contracte
de colaborare“ pe gărzi sunt bișnița bizantină a managerilor de
spitale și, nu de ieri, de azi, anticamera furtului de posturi în
acele locuri dezirabile, portița fiscală pentru locurile
indezirabile prin care, artificial, sunt păstrate servicii
creponate, de hârtie, în timp ce pacienții sunt tratați cu
adeverințe, dar nu cu adevărat. Statul n-are chiloți, dar își
fură singur cușma! Dacă nu putem schimba, măcar să legalizăm
hoția. Iar minciuna e crimă.
N-avem
resursa umană să acoperim atâtea linii de gardă. Punct. Închideți
linii de gardă, deplasați personal cât să le acoperiți onest pe
celelalte. Și lăsați-mă cu contractele de gărzi. Aceasta nu-i
bună practică. E surfilaj medical.
Mai
departe. Chestiunea infecțiilor dobândite în spital (HAI), șontâc
numite „nosocomiale“. Veniră niște experți CDC, s-au uitat,
s-au crucit, au pritocit, au lăsat niște recomandări pe care le
găsești pe orice carte poștală OMS despre cum e bine să te speli
pe mâini după ce mergi la baie! Antreprenorii își freacă mâinile
de bucurie la gândul că vom demola câteva spitale și vom construi
câteva noi la preț de califat, căci ce altceva poate propune o
țară de borduri și panseuri? Sunt sigur că localnicii din
Belciugatele vor fi mult mai sănătoși cât de curând! Nimic din
strategia cât de cât bun-simțită a ministrului anterior, nimic de
„riscogramă“, nimic de „liste de așteptare“, nimic de
faimoasa politică de a resuscita ambulatoriul de specialitate, nimic
de descongestionarea marilor mastodonți spitalicești, nix strategie
de-a rândui, cât de cât, bolnavul în drumul lui spre sănătate.
Bezna minții, politici făcute la feștilă!
Și
apoi doctorii. Să luăm chestiunea psihiatriei, pe care o cunosc un
pic mai bine. Grupurile de lucru (nu fac parte din niciunul, ar fi
conflict de interese moral pentru mine, din postura mea dublă de
medic și gazetar) prășesc la diverse schimbări. Sunt câțiva
entuziaști, câțiva puși pe treabă, restul stau și proptesc sapa
în timp ce ronțăie semințe. Nu e ca și cum nu i-ar privi pe
toți. Nu e ca și cum n-ar practica toți aceeași meserie. Dar
sentimentul de comunitate e stârnit doar de drame individuale,
moment când toți gratargiii meseriei transmit bezele, mesaje de
încurajare, ba chiar își împrumută, că nu-i dificil, numele
pentru scrisori deschise. Idei sunt multe, leadership puțin, de
obicei câștigă cel care dă un randament mai mare la numărul de
postări. Staroste de obști, habitual, e un oarecare chior în țara
orbilor. Când sunt chemate la solidaritate corpurile profesionale,
faimoasele mausolee, se organizează întâlniri, se pun la masă
obișnuiții, se decide să se schimbe totul dar să rămână la
fel, în locurile esențiale. Sunt unul, două, trei puncte de
argumentație, atât de dureroase, atât de pernicioase. Cui îi
pasă? Căci nouă nu. Nepăsarea pleacă din duplicitatea celui care
s-a obișnuit să funcționeze așa. Care a găsit momentul economic
profitabil al momentului.
Un
minister care aude doar pe cine va vrea nu e un minister. O rânduire
care tratează hemoragia cu șervețele nu e orânduită. Și o
comunitate de obedienți, pradă facilă pentru lupii retoricii, nu e
o comunitate. Tristă e ziua când ajungi să-i regreți pe
înaintași. Trist, cu atât mai mult cu cât nici ei n-au făcut o
mare brânză. Dar cel puțin era un ferment al medicinii. Între
timp s-a ales praful. Doi-trei țârcovnici astenici, care, dacă nu
sunt încurajați și îmbăiați în laude, mor de îmbufnare. Acum
e un teatru ieftin între amatori ai meseriei, în timp ce greii,
oamenii de bine, și-au pus o mână în cap și alta în fund. Am
ajuns de tot râsul, de unde anțărț eram de tot plânsul. Și spun
asta cu tot optimismul pe care-l pot capta. Nu-mi spun nimic banii
vânturați, e un strănut cosmic față de cât se fură în
sănătate în România. Nu-mi spun nimic promisiunile. Timpul viitor
îmi e absolut egal și neutru. Dar, când mă uit la prezent, îmi
vine să caut repede o pungă de hârtie și să decid: ori vărs în
ea, ori o folosesc ca paliativ la un atac de panică.
