Din modalitatea în care sunt structurate unităţile de învăţare
şi conţinuturile în procesul de învăţământ sanitar reiese că perspectiva
diagnosticelor clinice pentru identificarea problemelor de îngrijire este
marginalizată sau dată la o parte. Practic, se merge în continuare pe modelul
Virginiei Henderson, cu limitele sale observate şi de elevi şi de studenţi,
care sunt nemulţumiţi de lipsa de pragmatism a învârtirii în gol a roţii celor
14 nevoi de îngrijire. Deşi oferă o abordare holistică a pacientului, conform
contribuţiilor pe care se bazează (Maslow, Erikson, Thorndike, Malinowski),
acest model de îngrijire impune de fapt elevilor, studenţilor şi asistenţilor
medicali un instrument unilateral, cu limite evidente în privinţa eficienţei şi
adecvării practice, greoi în atingerea scopului identificării problemelor
pacientului.
Ghidurile de nursing merg pe asocierea problemelor de
dependenţă, terminologie care ar necesita, la rândul ei, revizuiri în vederea
dezambiguizării, cu fiecare din cele 14 nevoi ale acestui model, dar nu se
înţelege de ce legătura nu se face mai curând cu diagnosticele clinice cu care
se lucrează curent în îngrijirile medicale. Apărute după 1990 în România fără o
documentare serioasă din surse internaţionale valide, majoritatea acestor
manuale şi ghiduri au compilat informaţii de tot felul, multe pagini suferind
de neglijenţe descurajante. Dacă până la stabilirea de către medic a
diagnosticului clinic asistenta trebuie să identifice câteva probleme de
îngrijire ale pacientului doar pe baza observaţiei, a interviului şi a unor
minime date clinice şi de laborator, odată cu diagnosticarea se deschide
automat perspectiva clarificării diagnosticelor de îngrijire, conform celor mai
avansate manualelor de nursing din lume (1).
Dacă pacientului i s-a acordat diagnosticul de hipotiroidism,
asistenta ar trebui să ştie că între posibilele diagnostice de îngrijire se pot
lua în considerare constipaţia, intoleranţa la activitate, lipsa de cunoştinţe
privind boala sau tratamentul şi anxietatea. Tot aşa cum în cazul diabetului
trebuie să aibă în vedere dezechilibrul nutriţional, frica şi anxietatea
cauzate de tratamentul injectabil, riscul de instabilitate a nivelului
glucozei, intoleranţa la activitate, lipsa de cunoştinţe privind boala şi
tratamentul, riscul de afectare a integrităţii pielii din cauza scăderii
senzitivităţii şi a circulaţiei periferice, incapacitatea de a face faţă cronicizării bolii şi complexităţii
tratamentului autoadministrat.
Diagnosticele nursing există, sunt omologate ştiinţific, sunt
grupate pe diagnostice clinice, dar sunt „inventate“ în continuare cu îndârjire
în şcolile de pregătire a asistenţilor medicali. Câtă vreme NANDA-I (North
American Nursing Diagnosis Association – International) pune la dispoziţie o
listă cu peste 200 de diagnostice nursing (2), însoţite de obiective şi
intervenţii argumentate (NIC & NOC), stabilite limpede în manualele
occidentale pe criteriul evidence-based,
este de neînţeles de ce elevii de la noi încă sunt învăţaţi să născocească
„PES-uri” (iniţialele denumirilor elementelor de bază ale unui diagnostic
nursing: probleme, etiologie, semne şi simptome), ca şi cum acestea ar putea fi
scoase dintr-o pălărie magică. De fapt, lista NANDA-I, un instrument de lucru obligatoriu pentru
asistenţii medicali din întreaga lume, care include toate diagnosticele de
îngrijire împărţite pe 13 domenii, abia dacă este pomenită în programa şcolară,
în programe şi în ghidurile de nursing. Drept consecinţă, elevii şi studenţii
nu ştiu să o folosească (3). Este de mirare cum o profesie cu un asemenea
impact asupra vieţii oamenilor a fost lăsată pe seama unor abordări amatoriste
de tipul „să facem PES-urile!”. De aceea, la noi s-ar impune o discuţie mai
aplicată despre unilateralitatea ineficientă a acestui model al nevoilor, în
conexiune cu aspectele practice şi cu referire la experienţele occidentale (3).
Prin amestecarea în procesul didactic a nevoilor de îngrijire cu
problemele de îngrijire se încalcă principiul unităţii abordării, ceea ce
produce confuzie, aşa cum se vede în practica didactică. Elevii confundă adesea
problemele de îngrijire cu nevoile de îngrijire, iar confuzia nu se petrece pe
seama vreunei lipse de aprofundare a conţinuturilor, ci tocmai din cauza
utilizării simultane a unor instrumente diferite. Acestea sunt deficienţe ale
sistemului nostru de sănătate, dar şi inadecvări ale sistemului nostru de
învăţământ, mereu cu un pas în urmă faţă de mediile profesionale reale, de fapt
o schizoidă abordare a lucrurilor, deja cronicizată, greu de modificat, greu de
adus pe calea normalităţii.
Evident că o aducere la zi atât a programei specialităţii
Asistenţă medicală generală, cât şi a ghidurilor şi practicilor de nursing în
raport cu normele validate ştiinţific în lumea occidentală ar fi necesară şi
orice efort în această direcţie ar fi binevenit. Fără acestea, elevii şi
studenţii din domeniul nursingului, precum şi asistenţii medicali vor oscila
mereu între un model educaţional care operează cu nişte conţinuturi şi nişte
metode de învăţare neactualizate şi o realitate practică şi profesională a
muncii care nu ţine cont nici măcar de acestea.
