Venitul
anual al unui specialist american ajunge, în medie, la 294.000 de dolari, în
timp ce un medic primar care practică medicina în sistemul sanitar românesc se
situează între 12.000 și 15.000 de dolari pe an. Pe deasupra, mai este și pus
la zid de mass-media pentru aceste câștiguri, în momentul când ele devin
publice, acesta fiind obligat să le declare, lucru absolut normal, dacă toate
celelalte profesii ar face la fel. Una peste alta, în cazul medicilor vorbim de
venituri pe care aceștia le obțin din prezentări de lucrări la conferințe,
drept intelectual sau muncă în sistem privat.
În
SUA, în ultimii șapte ani, veniturile medicilor au crescut constant, de la
260.000 în 2011 la 294.000 în 2017. Explicația stă în competiția permanent
încurajată între serviciile de stat și cele private, centrele care se ocupă de
îngrijirea pacienților sau acordarea de servicii medicale. În România, sistemul
actual de salarizare este demotivant, existând o inegalitate vizibilă între
serviciile de stat și cele private, între veniturilor medicilor care lucrează
în companii farmaceutice și cei care practică medicina în serviciile de stat.
Poate că viitoarea lege a salarizării va reuși să corecteze aceste neajunsuri,
dar pentru stimularea concurenței va trebui să ia în calcul și gradul de
expertiză al fiecărui specialist. Poate ar trebui raportat venitul la
competențele achiziționate în cursul practicii sale, implicările în
activitățile științifice și modul cum își reprezintă țara în relația cu
experții internaționali.
În
SUA, pneumologii, care câștigă 324.000 de dolari anual, se află pe la mijlocul
clasamentului, pe primul loc situându-se ortopezii cu aproape 500.000 de
dolari, chirurgii plastici și cardiologii, iar pe ultimele locuri pediatrii și
medicii de familie. Specialistul american care este în sistem privat sau „self
employed” câștigă mai mult cu 28% față de cel angajat la stat. La noi,
veniturile cele mai mari le au cei care sunt în sistem privat în special pe
zona chirurgicală, stomatologică sau medicina familiei, iar diferențele față de
cei care lucrează la stat sunt mult mai mari. Acest lucru poate explica de ce
în anumite domenii sistemul de stat a rămas în urmă sau are dificultăți în a
găsi specialiști la nivelul actual de salarizare în multe spitale din orașe
mari, medii sau mici. Pneumologul român este, din punctul de vedere al
poziționării veniturilor la stat, avantajat de sporul de periclitate, pe care
sperăm că nu-l vom pierde, altfel cu siguranță va fi încurajată „denudarea”
sistemului prin emigrarea forței de muncă în străinătate sau în sistemul
privat. Pe de altă parte, foarte rar, pneumologul român are cabinet personal
privat, din cauza „țesăturii” birocratice diabolice care îi împiedică
independența. În schimb este tributar unor policlinici private, unde managerul
acestora face legea.
Diferențe
la salarizare sunt, în SUA, și între medicii formați în această țară sau în
Canada și cei formați în alte țări, primii fiind mult avantajați când e vorba
de câștiguri. La fel se întâmplă și în raportul bărbați–femei, diferența fiind
de 37% în favoarea bărbaților (la noi acest lucru nu este așa vizibil), până la
vârsta de 34 de ani, diferențele fiind mai mici (18%) și mai mari (35%) la
peste 55 de ani.
La
capitolul beneficii, 74% din medicii americani au primit o asigurare de
malpraxis și trei sferturi subsidii pentru asigurarea de sănătate. Medicul
român, în schimb, își plătește singur asigurarea, care de multe ori este pentru
sume formale (pretențiile pacienților fiind de sute de mii până la milioane de
euro), iar alte beneficii nu primește. Cu toate aceste facilități, pneumologul
american se simte onest compensat într-o proporție de 48%. La noi, prin
menținerea diferențelor de plată și acces al pacienților între pneumologul din
dispensarul TB și cel care lucrează în spital, nu se obține altceva decât o
creștere a „barometrului frustrărilor”.
În
ciuda veniturilor actuale din SUA, aproape 90% din medici consideră că merită
să primească mai mult. Acest lucru ar putea fi o explicație a faptului că
niciun american nu vine să lucreze în România. Specialiștii americani, într-o
proporție de 75%, discută costurile tratamentului în relația cu pacienții. În
România, fără a exista o astfel de relație statistică, regăsim această discuție
a medicului în relația cu aproape toți pacienții: dacă li se prescriu
medicamente compensate, aderă la tratament. În caz contrar, preferă uneori
internări lunare doar pentru a obține spray-urile vitale pentru respirația lor.
Și
timpul petrecut cu pacienții într-o săptămână este important în SUA. Astfel,
33% din medici petrec 46 de ore sau mai mult cu bolnavii lor. La noi, numărul
crescut de pacienți care solicită serviciile spitalicești, șuntând
policlinicile dezgolite de specialiști, pun o presiune greu de manageriat pe
servicii la camera de gardă și UPU. 59% din specialiștii americani petrec între
13 și 24 de minute per pacient, în timp ce la noi deseori acest timp este mai scurt
(cu excepția serviciilor private unde se fac programări riguroase), din cauza
aceleași presiuni venite din partea numărului imens de pacienți.
Dacă
privim cauzele de bournout la medicii americani, constatăm o nemulțumire în
creștere legată de constrângerile birocratice: 57% din ei petrec mai mult de
zece ore pe săptămână în activitățile administrative. Oare ce poate să spună
specialistul român, care nu are nici posibilități de înregistrare pe reportofon
pentru secretare angajate și nici un număr suficient de registratori care să
faciliteze această muncă? Doar 13% din medicii americani au ales profesia
pentru câștig, iar 33% pentru a bucura și mulțumi pacientul. Motivația
candidaților la medicină în România de a-și mulțumi pacienții este în scădere,
mult mai motivant fiind factorul emigrare pentru un salariu mai bun și condiții
de viață sau recunoaștere a rangului meseriei în străinătate.
28%
din specialiștii americani sunt deranjați de faptul că au prea multe reguli și
regulamente, iar 18% că lucrează prea mult pentru prea puțini bani. Poate că nu
le-ar strica să vină să lucreze măcar o zi la noi să se bucure de regulamentele
din ce în ce mai restrictive pentru medicii de aici. 80% din pneumologii
americani întrebați dacă ar mai alege odată o specialitate, au răspuns că ar
prefera-o pe aceeași. Probabil că motivațiile sunt multe la număr și
importante, pentru că la noi această specialitate este de obicei aleasă printre
ultimele – tuberculozofobia fiind un fenomen important în rândul studentului și
rezidentului la medicină. Privind, în final, aceste diferențe imense de
atitudine, salarizare și beneficii între specialiștii americani și cei din
Români, sper că aplecarea din ultimul timp a autorităților asupra situației
corpului medical din țara noastră va permite pe viitor diminuarea acestor
distanțe.
Datele
de mai sus sunt preluate din raportul recent (2017) al „Medscape” cu privire la
opiniile pneumologilor americani legate de salarii și compensații în relația cu
autoritățile și alte specialități. Este un raport care a reunit părerile a
19.700 de medici americani din 27 de specialități.
