Aveam
18 ani şi-mi savuram intrarea la Medicină printr-o minunată vacanţă la Marea
Neagră. Nu cunoşteam prudenţa ori teama de ceva. Sportul de performanţă mă învăţase
să nu îmi pun limite în nimic. Efervescenţa vârstei era mai puternică decât orice
obstacol. Într-o săptămână făcusem şase incursiuni în largul marii, până la
aproximativ trei kilometri dus şi tot atâţia întors, printre valurile cuminţi
ale unei mări liniştite şi îmbietoare. Din largul albastru nu se mai zărea ţărmul,
doar hotelul Riviera din Mamaia, înalt de paisprezece etaje, rămânea un slab
punct de reper pentru întoarcere. Nicio clipă nu am adulmecat vreun pericol şi
nu m-am temut de ceva. În a şaptea zi însă s-a anunţat furtună. Fanioanele
pentru interzicerea intrării în mare s-au ridicat, iar fluierul salvamarilor se
întâlnea cu vuietul mării. Plaja era plină de spumă, nisip si vânt amestecat cu
apă. Nori negri se năpusteau dinspre larg peste corturile fluturânde. Am dat să
mă retrag cu prosopul în mână, dar m-am gândit că ar fi cazul să-mi dau jos
nisipul de pe corp, cu care mă umplusem până-n dinţi. La un metru de mal, m-am
aplecat să prind apă în pumni. Atunci s-a întâmplat grozăvia. Pământul mi-a
fugit de sub picioare şi m-am văzut azvârlită într-un hău dezlănţuit, care m-a
întors cu capul în jos şi cu picioarele în sus. Eram învârtită ca un tirbuşon,
spre afunduri. Nu puteam controla nimic.
Toată
ştiinţa mea de a înota şi de a mă lupta cu valurile nu mai valorau o para
chioară. Eram un fir de nisip la discreţia naturii şi a lui Dumnezeu. Atunci,
eu – ateul care nu credea decât în propria-i voinţă şi determinare, care
repurtase succes după succes prin forţe proprii – am strigat din adâncul
pieptului: „Ce faci cu mine, Doamne? Mă laşi să mă înec ca un prost după ce
m-am avântat în larg zeci de kilometri?“. Inima mea descumpănită vibra dorinţă
de viaţă, iar spiritul meu încrezător se ridica din adâncul întunecat până la
cer, unde a şi găsit îndurare.
În
clipa următoare, mi-am simţit picioarele trase la mal. Şedeam întinsă pe nisip,
puteam respira, nu înghiţisem niciun strop de apă, conştiinţa îmi era limpede şi
aşteptam ca salvatorul meu să mă sancţioneze pentru neascultare. Am întors
capul în dreapta, în stânga, nici ţipenie de om. M-am uitat apoi în depărtare.
Cam la o sută de metri, am zărit silueta unui atlet tânăr, fără detalii, o
entitate plină de lumină şi am avut atunci o uriaşă revelaţie: „E îngerul, deci
Dumnezeu există!“.
A
fost prima mea lecţie de religie, atunci, sub educaţia comunistă. Ştiam să mă
închin, ştiam „Tatăl nostru“ de la bunici, dar nu ştiam să cred. Dumnezeu mi-a dat prima lecţie de smerenie, cu care mi-am
început călătoria în lumea „trudei“ în beneficiul vieţii. De atunci şi până azi
miracolele au curs. Mă gândesc că poate cei care îl refuză acum pe Dumnezeu în şcoli
o fac pentru că nu pot înţelege ceea ce nu i-a atins: Divinitatea!