Scrisoare
deschisă către ministrul sănătății
Domnule
ministru Florian Bodog, vă adresez aceste rânduri în speranța că
veți găsi răgaz, printre alte preocupări, să considerați
situația crizei de medicamente psihotrope și efectele ei asupra
populației de pacienți psihiatrici din România.
Potrivit
datelor disponibile public, în ultimul an, aproximativ 400 de
produse medicamentoase au dispărut de pe piață. Dintre acestea,
peste 20 sunt substanțe folosite în mod uzual în sănătatea
mintală. Alte 18, tot din categoria psihotropelor, sunt în pericol
de-a dispărea. Printre acestea din urmă, vorbim de substanțe –
cum este haloperidolul – folosite prin excelență în situații de
urgență sau de primă intenție în tratamentul anumitor probleme
de interfață a psihiatriei cu alte specialități. Vorbim despre
medicamente care sunt singurul resort terapeutic efectiv pentru un
număr de bolnavi, al căror număr e imposibil de evaluat, în
condițiile în care prescripțiile compensate conțin doar denumirea
comună internațională. Mă confrunt, în ultimul an, ca și alți
colegi de-ai mei, cu greutatea de a stabili o conduită terapeutică
adecvată într-o suită de cazuri, din motivele anterior enunțate.
Și totul pentru că, din iulie 2016, România este țara cu cele mai
mici prețuri la unele medicamente din spațiul european, unele mai
mici chiar decât prețul de producție. E prodromul unei potențiale
catastrofe, una încă prevenibilă.
Consider,
domnule ministru, că răspunsul autorităților trebuie să respecte
principiul sfânt al precumpănirii binelui pacientului. Știți, ca
și mine, că trecerea de la produs inovator la generic presupune
anumite sacrificii și nu întotdeauna bioechivalența este
suficientă încât să asigure o tranziție și o complianță
adecvate bolnavului. Aidoma, nici proprietățile substanței nu sunt
întotdeauna standard, chestiune care atrage suspiciune de ambele
părți ale alianței terapeutice – medic și pacient. Nicăieri
altundeva ca în psihiatrie astfel de fluctuații nu generează la
fel de multă suferință. Și asta pentru că bolnavul psihic e la
capătul proximal al unui sistem de îngrijiri și asistență
multidisciplinare. Nu există categorie nosologică mai importantă
pentru costuri colaterale de sistem, unele directe, dar multe
indirecte, precum psihiatria. Dizabilitatea cumulată dată de boala
psihică, în fiecare zi, în România, costă autoritățile sute de
mii de euro în plus față de cât ar costa tratamentul adecvat al
acestor probleme, fie că vorbim de depresie, tulburări cognitive
(demență), probleme date de consumul cronic abuziv de alcool ori
tulburări ale ritmurilor (somn, alimentație etc.).
Avem,
în România, la acest moment, peste un milion de persoane cu
probleme de sănătate mintală și foarte posibil încă pe atât
nediagnosticate sau diagnosticate greșit ca suferind de alte
probleme. Sute de mii de oameni au probleme psihiatrice cronice. În
același timp, în ciuda eforturilor unor colegi de-ai mei, România
nu are o strategie coerentă în sănătatea mintală. Suntem prea
puțini psihiatri, avem prea puține centre de tratament rezidențial,
condițiile sunt suboptimale și prognosticul pacienților noștri de
multe ori mediocru din pricina lacunelor sistemice. Nu trece zi să
nu fim solicitați de colegi din alte specialități în asistarea
unor situații care se complică prin comorbiditate psihopatologică,
la fel cum nu trece zi să nu primim solicitări de schimbare a
medicației pe motiv că „nu se mai găsește”.
Domnule
ministru, aveți ocazia să ieșiți din miopia iluștrilor
dumneavoastră predecesori în ce privește sănătatea mintală ca
prioritate. Noi, în rândul jălbașilor, nu suntem nici cei mai
vizibili, nici cei mai spectaculoși petenți. Unde mai pui că avem
și reputația de-a fi periferici medicinii. Totul se schimbă în
momentul când suntem chemați să triem diagnostic sau terapeutic
cazuri altfel imposibil de rezolvat. Devenim, atunci, ambreiajul
efortului terapeutic. Carevasăzică, fără noi nu se (mai) poate.
Nu toți pacienții cu infarct miocardic au schizofrenie, dar multe
persoane cu schizofrenie sunt la risc de infarct, diabet, obezitate –
„stelele” politicilor de sănătate în România! Nu mai vorbesc
de comorbiditatea dată de demență la vârste înaintate și de
povara ei socială, familială și comunitară. Dați-vă, de
asemenea, seama că nu-i suficient să fim chemați, rămâne și să
avem la dispoziție un arsenal rezonabil pentru tratamentul de boală.
Or, asta înseamnă legi și logistică și-apoi norme de aplicare,
în continuarea lor. Dar înseamnă și să putem apela la
medicamente care să fie utile omului. Nu întotdeauna, cel puțin în
psihiatrie, ce e nou e obligatoriu mai bun. Cercetarea în sănătatea
mintală, pe mapamond, e printre cele mai puțin finanțate. Drept
urmare, străpungerile „de generație” în farmacologia bolii
psihice sunt rare și deloc notabile în ultimii 20 de ani. Vom fi
deci văduviți în relație cu alte specialități și asta pentru
că trăim lumea extremelor: unele medicamente pe care le recomandăm
sunt foarte scumpe, altele foarte ieftine. Prețul celor dintâi e
dat de costul cercetării însăși. Prețul celor din urmă, mult
mai numeroase, e consecința politicilor de sănătate ale țării.
Dispariția fiecărui medicament psihotrop de pe piață provoacă
valuri seismice în populația de pacienți psihiatrici.
Închei
deci cu rugămintea de a forma de urgență o comisie de experți
care să evalueze situația acestor substanțe psihotrope necesare pe
piață, a căror dispariție ar agrava situația multor bolnavi, cu
consecințe împovărătoare pentru sistem, pentru pacienți, dar și
pentru familiile și comunitățile din care aceștia fac parte.
