La trei sferturi de veac de la edificarea de către Hans Selye a conceptului general de stres – a cărei expresie în plan psihologic, diferențiată de celelalte forme de stres (fizic, chimic și biologic), a fost denumită stres psihic (SP) –, această nouă construcție teoretică s-a amplificat progresiv. De-a lungul anilor, s-a acumulat o gamă largă de cunoștințe despre rolul stresului, atât în viața de zi cu zi a oamenilor, cât și în domeniul aplicațiilor psihologiei, sociologiei și medicinei. Aceste științe au pus în slujba societății arme specifice pentru combaterea acestei reacții adaptative, cu un consum important de energie umană, la vitregiile existenței. Despre consecințele nefaste ale stresului, Selye, părintele conceptului, spunea: „Sancțiunile stresului sunt bolile și nefericirea”.
Și totuși există o minoritate de situații în care această teorie a lui Selye, care demoniza efectele stresului, precum și opinia generală creată despre SP nu sunt aplicabile. În primul rând, însuși Selye a furnizat o excepție de la afirmația respectivă, prin introducerea, încă de la început, unei clasificări duale a SP: distresul (element cu efecte nocive asupra ființei umane) și eustresul (element cu efecte favorabile, opuse celor ale distresului).
Un concept cu valențe duale
Graba cu care forurile științifice internaționale au scos din circuitul științelor psihologice și medicale conceptul de eustres – din motive pe care le vom înfățișa ulterior – a lăsat în urmă doar fața încruntată a distresului, care, cu timpul, a devenit sinonim cu noțiunea de SP, luând forma unui adevărat izvor al răului, atât din perspectiva laică, cât și din cea a specialiștilor – medici, psihologi, sociologi, antropologi.
Dar chiar și efectele nocive ale SP – atât în sfera aspirațiilor umane, cât și în cea a sănătății mintale și somatice/fizice – nu se soldează întotdeauna cu veritabile dezastre. Există distresuri care au capacitatea de a căli ființa umană. Am exemplificat studenților mei acest concept prin efectele benefice de mai târziu ale parcurgerii stagiului militar. Reacția adaptativă în acest caz ține de abandonarea comodității înlesnite de protecția familiei. În plus, aceștia sunt învățați să suporte, chiar și temporar, momentele din viață în care vor fi nevoiți să accepte, contrar voinței, să fie conduși ierarhic de persoane aflate sub nivelul lor intelectual – deși acest mod de supraviețuire i-ar putea împinge spre o duplicitate adaptativă. Mai pot fi date ca exemplu supliciile îndurate de deținuții din lagărele de exterminare din Germania nazistă, dar și din închisorile comuniste de la noi, în urma cărora supraviețuitorii – dotați cu o rezistență ieșită din comun și resurse uriașe antidistres – au reușit să evolueze ulterior pe o traiectorie existențială plină de realizări, atingând, în plus, vârste înaintate.
Multe dintre situațiile amintite, dar și altele mai puțin dramatice, exemplifică o zicală confirmată de realitate, și anume că „un șut în fund înseamnă un pas înainte”. Se subliniază astfel rolul mobilizator jucat de anumite situații stresante asupra resurselor personale ale individului. În acest caz, depășirea obstacolului care generează distresul constituie un antrenament capabil să amplifice rezistența individului respectiv, contribuind la realizarea unor succese în viață.
Jumătatea uitată
Am lăsat la urmă faptul că, datorită consensului referitor la substituirea termenului de distres cu cel de stres psihic, a fost lăsată în umbră „partea bună” a conceptului elaborat de Selye, și anume eustresul. Au fost omise astfel efectele favorabile ale acestei forme de stres (adesea decisive pentru păstrarea sau restaurarea sănătății), fapt ce ne obligă la o viziune echilibrată asupra problematicii SP.
Personal, am apreciat întotdeauna efectele SP ca fiind o sumă algebrică a efectelor negative ale distresului și a celor pozitive ale eustresului, fără a avea pretenția naivă de a putea cuantifica aceste efecte, dată fiind complexitatea interacțiunilor fenomenelor puse în mișcare de către ele.
În cele ce urmează, voi încerca să conturez succint conceptul general de stres psihic cu cele două forme ale sale – distres și eustres –, așa cum au fost concepute de Selye, inserând și completări ulterioare ale altor autori, între care și subsemnatul. Firul conducător al expunerii va urmări relația dintre distres, eustres și starea de sănătate a individului – ca o rezultantă pe tiparul modelului watsonian al cutiei negre –, urmărind efectul SP (pozitiv sau negativ) fără a intra în profunzimea mecanismelor psiho-neuro-endocrino-imunologice.
Această manieră de prezentare va încerca să cuprindă cât mai multe dintre țintele afectate de stres, ceea ce va permite aplicarea unor măsuri profilactice și curative la nivelul acestor puncte de acțiune. Aceste măsuri pot fi aplicate de specialiști din mai multe domenii, între care cei mai îndreptățiți să intervină sunt: medicii de familie, medicii din diverse specialități medicale (psihiatrii în cea mai mare măsură, dar și medicii din domeniul sănătății publice, de exemplu). Lor trebuie să li se alăture psihologii – chemați tot mai mult să contribuie la creșterea resurselor antidistres ale indivizilor (sănătoși și bolnavi). În plus, ei pot contribui prin intervenția psihologică (psihodiagnostic și psihoterapie) la completarea abordării biopsihosociale a bolnavilor printr-o colaborare strânsă cu medicii.
Pe larg, despre stres
Stresul, în accepțiunea sa cea mai largă, este caracterizat prin câteva definiții redate în cele ce urmează. Hans Selye, în 1957, definea stresul ca pe o „reacție generală a organismului la o serie de agenți stresori externi de sorginte fizică, chimică, biologică și psihologică”. Trebuie remarcat că Selye omitea stresorii cu origine internă. Aproape două decenii mai târziu, în 1974, Joseph McGrath vedea stresul ca pe „un dezechilibru marcat între solicitările mediului și capacitățile de răspuns ale organismului”. Alte câteva decenii mai târziu, am definit stresul ca pe „o reacție de răspuns, resimțită ca un efort de către subiect, la o solicitare în plan fizic (somatic) și/sau psihologic, produsă de diverse cauze externe sau interne, denumite stresori”.
Stresul psihic reprezintă, în opinia noastră, o stare de tensiune psihică intensă (resimțită fizic), determinată de acțiunea unor stimuli cu semnificație crescută – negativă (distres) sau pozitivă (eustres).
Distresul este încă sinonim cu conceptul general de SP, dar definiția sa reală se referă la declanșarea de către stresorii negativi, cu rol nefavorabil pentru individ. În viziunea lui Selye – dar și a altor autori contemporani, între care și subsemnatul –, distresul păstrează o semnificație negativă pentru sănătatea fizică și psihică a unui individ. Redăm două definiții relevante ale distresului. În 1984, Lazarus și Folkman îl vedeau ca pe un „efort cognitiv și comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările externe sau interne care depășesc resursele personale” (teoria cognitivistă și comportamentală a modelului tranzacțional al stresului). În 1981, Mihai Golu definește distresul ca pe o „stare de tensiune/încordare, determinată de agenți efectogeni cu semnificație negativă, de frustrare sau de reprimare a unor stări de motivație (trebuințe, dorințe, aspirații) și de dificultatea/imposibilitatea de rezolvare a unor probleme”.
Personal, am introdus în 1993 conceptul de SP secundar, generat, în ultimă instanță, de toate celelalte forme de stres (fizic, chimic, biologic). SP secundar poate fi exemplificat prin cazul unei insolații sau degerături (disconfort cauzat de stresori fizici), sau al unei infecții (stresor biologic) care, prin disconfortul somatic și reacția psihologică la suferință generate, duce la apariția unui distres secundar.
Definiții și caracteristici
În 1966, Richard Lazarus considera eustresul ca pe un răspuns cognitiv pozitiv la stres, care dă individului senzația de realizare, împlinire sau alte emoții pozitive. În 1984, August Wilhelm von Eiff definește eustresul ca fiind un stres declanșat de stimuli plăcuți ai ambianței sau de trăiri psihice plăcute, palpitante – de la emoții până la sentimente –, având consecințe favorabile pentru organism.
La noi în țară, în 1987, prof. dr. Petru Derevenco a caracterizat succint eustresul în raport cu distresul ca fiind un „stres validat printr-o reacție moderată, catecolaminică și cortizolică”, iar dr. Dan și Sorin Riga l-au considerat un „fenomen dezirabil, […] vitalizant, favorabil pentru individ”.
Ambele forme de SP, având corelate simptome somatice ale emoțiilor foarte intense (furtună neurovegetativă), pun în mișcare o veritabilă ploaie de hormoni de stres, neuromediatori, citokine etc. (Coculescu, 1987). Acestea au acțiuni specifice asupra organelor și aparatelor, inclusiv asupra sistemului nervos, iar rezultanta diferită în plan neuro-umoral a celor două forme de stres (eustres și distres) este dată de interacțiuni complexe, încă incomplet elucidate.
În continuare, voi renunța la o analiză detaliată a substratului psihofiziologic al celor două forme de stres, limitându-mă la o prezentare schematică a datelor referitoare la natura hormonilor de stres și la rezultanta lor majoră în plan fiziologic și psihologic. Astfel, distresul se caracterizează prin activarea hormonilor principali de stres: catecolamine, cortizol. Acesta este un criteriu major de stabilire a distresului. Impactul somatic major este asupra bolilor cardiovasculare, metabolice și a celor care acționează pe fondul unei imunități scăzute (cancer, infecții). Impactul psihologic negativ se referă la: anxietate, epuizare, frică, furie, depresie etc. Eustresul, pe de altă parte, prezintă ca trăsături principale: activarea moderată a hormonilor de stres (catecolamine, cortizol), dar și a serotoninei, oxitocinei, endorfinelor și hormonilor sexuali. Impactul somatic major ține de activarea fiziologică multiplă și de creșterea imunității (activarea celulelor NK). Impactul psihologic major se traduce prin euforie, exuberanță (stimularea zonelor de recompensă), având aplicații în psihoterapie.
În ultimele două–trei decenii au apărut, treptat, referiri tot mai frecvente la eustres, utilizându-se din nou acest termen și completându-i-se tot mai profund sfera noțională. Dintre contribuțiile autorilor de dată recentă la extinderea notelor de definiție ale eustresului le voi prezenta, în cele ce urmează, pe cele care mi se par mai relevante.
Lazarus consideră că „răspunsul cognitiv pozitiv” este conferit de: emoții pozitive intense, la percepția semnificației pozitive a stresorului; eforturi de atingere a unui țel considerat accesibil; așteptările pozitive, speranțele subiectului; sentimentul de control al situației. În planul efectelor sale asupra sănătății, eustresul reprezintă un adevărat „combustibil fiziologic pentru imunitate, vindecarea bolilor somatice și psihice” (Shawn Achor și Alia J. Crum, 2006).
Trebuie menționat faptul că, în urmă cu trei decenii, conceptul de eustres a fost abandonat din cauza unor obiecții – doar parțial întemeiate –, dintre care cele mai importante erau: dificultatea conturării sferei conceptuale și, mai ales, participarea la reacție a hormonilor de stres (unii, precum catecolaminele și cortizolul fiind prezenți și în cursul eustresului).
Implicația în boală și sănătate
Absența eustresului din glosarele unor tratate de medicină comportamentală, psihologia sănătății sau medicină psihosocială a constituit dovada deciziei forurilor științifice internaționale de eliminare a acestui concept. Personal, am considerat o astfel de atitudine complet neproductivă, deoarece existau, încă din acea vreme, argumente în favoarea acestui concept. Afirmația vine prin prisma utilității lui pentru psihologi: eustresul reprezintă un mijloc prețios de anihilare a efectelor distresului și, astfel, de prevenire a adoptării unor factori de risc foarte importanți (fumatul, consumul excesiv de alcool, sedentarismul, diete nocive etc.). Aceste obiceiuri nocive sunt frecvent utilizate ca „soluții compensatorii”, venite să stimuleze zonele cerebrale de recompensă față de frustrările, conflictele, demoralizarea și alte forme de exprimare ale distresului.
Referitor la implicarea stresului în patogeneza bolilor somatice și psihiatrice, am susținut mereu că aria de acțiune a distresului este mult mai amplă decât o prezintă tratatele de medicină. Asta deoarece se omit efectele indirecte realizate prin adoptarea frecventă de către persoana stresată a acestor comportamente relaxante, compensatorii, datorită efectelor lor emoționale (fumat, consum de alcool sau droguri, alimentație excesivă, sedentarism etc.). Efectele nefavorabile pe care le au aceste comportamente de risc asupra sănătății sunt raportate în statistici la factorii etiologici nepsihogeni, ca și cum tutunul și alcoolul, de exemplu, ar intra în organism printr-o forță animistă, fără voia individului.
Un exemplu anecdotic este oferit de justificarea prin stres a cauzelor declanșante ale infarctului la o femeie sexagenară obeză, mare fumătoare și consumatoare declarată de coniac seara, când nu era la volan.
Desprinderea distresului din ghemul multiplilor factori etiologici ai unor boli cronice ar putea contribui nu numai la orientarea diagnosticului în direcția corespunzătoare aplicării unui tratament medicamentos sau a intervenției psihologice adjuvante, dar, în destule cazuri, ar putea evita un consum inutil și adesea dăunător de medicamente sau investigații costisitoare.
