Sunt zile în viața unui doctor când pare că
nimic nu se leagă. Când îți vine a crede că nu mai știi nimic. Te îndoiești de fiecare
diagnostic, de fiecare pas care te-a adus în fața lui. În fața omului care te crede
într-un anumit fel. Te vede cu anumiți ochi. Se așteaptă să iei acele decizii bune,
informate, frecvent misterioase pentru el. N-ai să șovăi. Tu știi ce faci. Știi
ce are și cum să îi dai de cap. Și e o asemenea povară, atât de grea încât n-ai
să clipești în fața lui. Atât de des ai să-ți ascunzi tremorul până la punctul în
care nimic nu mai tremură, ești stâncă și, dacă ai lamă, va tăia fără umbră de sistolă
nici diastolă. Doar că el nu-și dă seama că nu fiecare gest e ghidat de o încredere
fanatică în tine și, de cumva o ai, du-te de te caută. Trei sferturi sunt fapte
pe care le-ai mai făcut de o sută de ori la fel, până când ai putea să le faci cu
ochii închiși. Că-i ții deschiși ține de restul, de sfertul permanent dat de îndoială,
de conștiința lucidă, acută, că e atât de posibil că te înșeli, că distanța de la
succes la eșec e milimetrică – și-atât de des e mult mai jos de-atât.
Cum e posibil ca dintr-o elită a tuturor minților
care au fost printre cei mai buni la învățătură, struniți mai apoi vreme de ani
încât cei ce termină sunt elite între elite, să iasă doctori cu dubii? E o lecție
pe care nimeni nu ți-o predă decât în termenul abstract al eticii. Al scepticismului.
Al poziției de ultimă apărare, una care cere dovezi, un argument pentru respingerea
ipotezei nule. Unde ipoteza nulă e că nu ești bun de nimic. Că n-ai ce să cauți
la capul lui. Habar n-ai să faci diferența dintre semnul X și simptomul Y. Că, de
fapt, mai ales în această eră când totul e lizibil pe internet, rostul tău e să
fii de acord cu boala rostită de vreun motor de căutare, mult mai dibaci, mult mai
rapid și mult mai puțin costisitor decât coatele tale tocite pe o carte. Ce te separă
de-un soft, de un algoritm meseriaș de diagnostic? Acel sfert. Tocmai slăbiciunea
ta te face mai puternic. Tu nu ești mașină. Intuiția, inteligența, instinctul medical
nu se bazează pe protocoale. Nici pe statistica posibilităților. Pleacă din rădăcini
empirice, dar se pierde într-un cer al tuturor posibilităților, unele care, într-o
zi oarecare, conduc spre salturi medicale.
Salturile medicale se întâmplă nu pentru că
cineva vede unde unii nu văd și-aude printre surzi. Salturile se petrec pentru că
în marea tuturor răspunsurilor posibile cineva a pus întrebarea corect. Totul e
acolo, fiecare soluție a problemelor noastre, unele dintre care vor mai aștepta
să fie rostite poate încă o sută, sau două, sau o mie de ani. Dar știu că într-o
zi unul dintre ai mei, de-ar fi să reziste meseria noastră, va îndrăzni să pună
o întrebare pe care nimeni n-a mai pus-o. Căci așa e construită lumea de la începuturi
și până în prezent, noi, doctorii, nu urmăm drumuri bătute, și cele pe care le luăm
sunt doar cărări adânci înconjurate de feriga obscurantismului. De asta nu mă îndoiesc,
pe măsură ce ne înmulțim și o dată cu pânza biomasei aidoma se înmulțesc și ideile
bizare despre ce e aceea o boală, ce-o fi acela bolnav, dar mai ales ce-i aceea
medicină și cum s-o facem mai bine.
Nimic nu s-a schimbat, într-o sută de mii de
ani, la reperele anatomice ale unui femur sau bifurcația aortei. Și au fost vremuri
când un apendice inflamat omora șapte oameni din zece. Învățături prețioase, cum
ar fi trepanația sau amputația membrelor, tratamentul infecțiilor au fost obținute
și pierdute, apoi descoperite din nou. Patima și mânia oamenilor n-au fost destule
să oprească elanul altora de-a spera. De-a spera că poți să naști un copil și să
nu-ți riști viața. Sau, de ai un copil, să nu te-aștepți că moare în primii ani
de viață. Au fost alți doctori dispuși să meargă dincolo de ce se vede, în camera
obscură a microscopiei, a mecanismului intim al suferinței și bolii, oameni pentru
care ce-au primit de la înaintași n-a fost niciodată destul. O foame infinită de
cunoaștere ne-a condus menirea, adeseori cu prețul pierderii de vieți, în timp ce
unul sau altul cutezau să meargă înainte. Mai repede. Mai sus. Canoanele eticii
medicale stau pe o necropolă a tuturor faptelor fără chip și-n fiecare din noi zace
adormit un Victor Frankenstein, domolit doar de conștiința că limita practicii e
într-o parte legea, dar cealaltă e umanitatea.
Vortexul fiecărui gând se lovește, secundă de
secundă, de realitatea că, în unele zile din viața unui doctor, pare că nimic nu
se leagă. Rând pe rând intră pacienții, unii noi, alții mai vechi, unii au suferințe
încă nevăzute, alții mult-prea-bine știute și unul nu s-a făcut bine. Câte lacrimi,
cât oftat, câtă disperare poți să înduri și totuși mergi înainte. Și vine un moment
când, dintr-o remarcă banală a unuia ori altuia, te regăsești zâmbind și-apoi, de
undeva, din neștiut, apare hohotul de râs. Spre exemplu, subsemnatul asculta azi
zicerea unui pacient foarte depresiv a cărui recădere a venit cam din senin, fără
vreun semn premonitor. Și căruia vechiul tratament altădată i-a ameliorat robust
și sigur simptomele. Dar nu de-această dată. Două încercări succesive au dat, ulterior,
greș, în schema lui terapeutică. Se uita în ochii mei și-mi spunea stins: „Asta
nu e viață, tot ce vreau e să mor”. De undeva din neant, mi-a venit să-l întreb
când și-a făcut ultima oară duș. Îi venea foarte greu, se lovea de o lipsă profundă
a motivației, totul era o platoșă de lut. Dar încerca, eroic, să facă asta, până
la punctul de a se spăla pe bucăți. Azi pe picioare. Mâine pe trup, o zi mai târziu
pe față. Suspect mi-a părut că era nespălat pe cap. Dar pe cap, când te-ai spălat
ultima oară pe cap? Acum o lună – îmi zice. Păi cum? Păi până să ajung la cap trebuia
s-o iau de la capăt cu picioarele. Fără să vreau, mi-a ițit un zâmbet complice pe
față. Și n-ai gândit c-ai putea, într-o zi, s-o iei invers și să începi cu capul,
nu cu picioarele? Ba da, mi-a răspuns, dintr-o dată licărind într-o pâclă și-o smoală,
dar m-am gândit că e mai bine să-ți pută capul decât picioarele când te duci la
doctor.
O zi când nimic nu s-a legat, când toți mai
mult au luat decât au dat, s-a terminat cu dibăcia minții deprimate a unuia căruia
încă medicina nu i-a dat de hac și nici leac deocamdată nu i-a găsit. Dar care știu
că, odată ajuns acasă, și-a pus problema: de ce să începi cu picioarele, când poți
s-o iei de la cap?
