Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Dr. Natalia Neagu

Viața Medicală
Dr. Mihai NEAGU BASARAB miercuri, 23 ianuarie 2013

Evocare la centenar

   Încep să scriu această evocare azi, 14 august 2012, zi în care, dacă ar mai fi trăit, mama mea ar fi împlinit 100 de ani. Faptul n-ar fi fost imposibil, colege de şcoală ale ei au depăşit cu succes această vârstă, care mie mi se pare foarte plauzibilă, întrucât unul din primele lucruri pe care l-am învăţat de la ea a fost că toţi oamenii trăiesc 100 de ani, după care unii se duc în Rai, iar alţii în Iad, în funcţie de cum s-au purtat cu semenii lor, de cum au trecut prin viaţă.
   Mai întâi însă, aş dori să vă povestesc cum am ajuns să elaborez acest text. În septembrie 2001, am primit de la doctorul Th. Enăchescu o scrisoare din care citez: „Dragă Mihai, la Centrul de Antropologie «Fr. I. Rainer», directorul ono­rific de azi – în urma decesului acad. Şt. M. Milcu – acad. Constantin Bălăceanu Stolnici a propus să fie aniversată şi d-na dr. Natalia Stoenescu-Neagu. Evident, am îmbrăţişat această idee. În acest sens, de curând, când am fost operat pentru o hernie de mult timp neglijată, de eminentul chirurg dublat de un om de o mare calitate – e vorba despre fratele Ştefan –, i-am propus şi lui să facă pe linie fami­lială diligenţele necesare şi în primul rând să ia contact cu tine. Fiindcă nu aş vedea realizarea unei evocări corespunzătoare fără ajutorul tău. Fiind informat că vei veni în curând în ţară, ţi-aş fi îndatorat dacă mi-ai telefona. În aşteptare, cu cele mai bune sentimente şi aprecieri deosebite, Dr. Th. Enăchescu“. Faptul că am găsit această scrisoare abia la întoarcerea din România, m-a determinat să amân cu un an organizarea evocării respective, mai ales că în 2002 se împlineau 90 de ani de la naştere, deci tot un jubileu. În anul următor, la sfârşitul lui august, înainte de a veni la Bucureşti, am sunat la doctorul Enăchescu, care era plecat în vacanţă, undeva mai spre munte. Sărbătorirea a trebuit deci să aştepte zece ani, până astăzi. Am amânat cu plăcere această aniversare, pentru că, în primul rând, centenarul este jubileul cel mai legitim din punctul meu de vedere, iar în al doilea rând, sperând ca în acest deceniu facultăţile mele intelectuale să nu fie deteriorate într-un mod vizibil prin pensionare.
   În principiu, orice om care are o părere bună despre el însuşi, dacă părerea lui este întemeiată, trebuie să fie profund recunoscător părinţilor lui pentru ceea ce a ajuns să fie şi mai ales mamei pentru calităţile sale intelectuale. În anii ’70, menţionam în teza mea de doctorat că pentru fiecare deprindere care poate fi învăţată există o vârstă optimă şi că după această vârstă deprinderea nu mai poate face parte din „bagajul comportamental de tipul limbii materne“. Mă bazam pe o observaţie mai veche, nu cu mult însă, care spunea că gradul de inteligenţă al progeniturii depinde în cea mai mare măsură de gradul de inteligenţă al mamei. Cei mai în vârstă dintre noi îşi amintesc replica lui Iorga, atunci când un amic i-a semnalat că niciunul din copiii lui nu-i calcă pe urme, ca dotare intelectuală. Mama este deci responsabilă cu facultăţile intelectuale ale copiilor. Îmi aduc aminte câte ne-nvăţa mama, pe mine şi pe fratele meu, încă de la vârsta preşcolară. Cum ne chema la bucătărie ca să ne-arate fierea verde sub ficăţelul de găină, spunându-ne cât de amară e fierea şi cum trebuie îndepărtată cu grijă, ca să nu se spargă. Sau acele vezici cu aer ale peştilor, pe baza cărora a fost inventat submarinul. Sau cum lua un album de artă, noi fiind foarte mici, şi ne cerea să descriem tablourile. Şi n-aveam voie să scăpăm nemenţionate nicio floare şi nicio vrabie. Sau venea c-o plantă de muşeţel şi ne punea s-o desenăm. Şi trebuia să semene! Îmi amintesc chiar o neîmplinire de-a mea. Eram în vacanţa dintre clasele a doua şi a treia. Şi m-a pus să scriu „Tatăl nostru“. Ortografia acestei rugăciuni este foarte dificilă. Mama voia s-o scriu fără ştersături. Am luat-o de la început de peste douăzeci de ori şi n-am reuşit s-o scot la capăt. La prânz, după vreo trei ore, m-a iertat cu desăvârşire. După ce şi-a dat seama că n-o să uit niciodată acest eşec. Ca elev de liceu, am învăţat de la mama că expresia ochiului stâng diferă puţin de cea a ochiului drept. Ochiul stâng exprimă starea sufletească, disponibili­tăţile afectivităţii noastre, fiind ochiul din partea inimii, iar ochiul drept exprimă spiritualitatea noastră, posibilităţile inteligenţei noastre. Foarte puţină lume cunoaşte aceste realităţi de o importanţă capitală atunci când este vorba să evaluezi un semen al tău.
   Când eşti solicitat oficial să conturezi personalitatea unui părinte al tău, te trezeşti că eşti pus în situaţia să-ţi începi de trei-patru ori prezentarea, fiind mereu obligat de memorie să evoci amintiri nostalgice, cu speranţa că în public se găsesc destui colegi care se gândesc că, poate, la aniversarea centenarului lor, un copil al lor îi va zugrăvi tot în faţa unei săli în care se vor afla şi părinţi.
   Natalia Stoenescu s-a născut în comuna Boţeşti din actualul judeţ Argeş, la 14 august 1912. La vremea respectivă, comuna se afla la graniţa dintre judeţele Dâmboviţa şi Muscel, ţinând când de unul, când de celălalt din aceste două judeţe. Era fiica mezină a institutorului Ilie Stoenescu, care, înaintea fiului său Nicolae şi acesta înaintea fiului său Mircea au fost la rând, timp de 90 de ani, directorii şcolii primare şi mai apoi elementare din Boţeşti. Am menţionat faptul ca să subliniez că dragostea pentru continuitate în această familie era împinsă chiar până la înfiriparea de tradiţii. Mama mamei mele, născută Cercel, provenea dintr-o foarte veche familie de preoţi. Fratele ei, părintele Ştefan Cercel, a fost o vreme profesor de religie la Liceul Militar Mânăstirea Dealul, coleg de cancelarie deci cu Nae Ionescu şi Octav Onicescu, fiind, desigur, mai în vârstă decât aceştia. Fratele cel mare al mamei mele, Benedict Stoenescu, a fost procuror general la Înalta Curte de Casaţie, după ce la Seminarul teologic din Bucureşti fusese coleg de clasă cu Nichifor Crainic, după cum declară poetul însuşi în memoriile sale. Întrucât fraţii, verii şi nepoţii mamei mele au făcut împreună vreo 200 de ani de închisoare politică sub comunişti, se poate trage concluzia că facem parte dintr-o familie bună.
   La nici 12 ani, după absolvirea şcolii primare din Boţeşti, devine elevă la celebra Şcoală Centrală de Fete din Bucureşti, unde, timp de opt ani, este când premiantă întâi, când a doua, pentru ca la Bacalaureat să obţină calificativul „excepţional“. Am cunoscut-o puţin pe bunica mea maternă, care a murit când eu aveam şapte ani. Nu sunt în măsură să-i apreciez nemijlocit inteligenţa, ci numai după progenituri. Ceea ce ţin încă perfect minte este bunătatea ei, cu totul ieşită din comun. N-am văzut-o vreodată nervoasă sau încruntată. Şi-mi plăcea să stau pe lângă ea, pentru că era foarte iubitoare cu nepoţii. De la şapte copii, a avut mai mult de douăzeci de nepoţi, din care jumătate mai trăiesc încă, fratele meu fiind cel mai tânăr dintre noi şi existând copii ai unor veri primari mai în vârstă decât el.
   La Facultatea de Medicină din Bucureşti, este la fel de silitoare la învăţătură ca la liceu şi de aceea nu este speriată de severitatea profesorului Rainer, cu care un grup de „băieţi deştepţi“, dar cu temperament mai legionar, între care Mişu Pavelescu, Crişan Muşeţeanu, Mircea Ţaicu şi fiul pictorului Tonitza, după o mărturisire scrisă lăsată de dr. Muşeţeanu, l-ar fi agresat la curs cu petarde şi ouă clocite pe profesorul care le cerea mai mult decât erau ei dispuşi să înveţe la anatomie.
   Mama a văzut foarte repede în Rainer pe savantul care cunoaşte drumul cel bun în ştiinţă şi, deşi şi-a susţinut cu succes concursul de externat şi mai apoi de internat, specializându-se chiar în pediatrie sub îndrumarea celebrului dr. Ioan Oreviceanu, care punea vreo două sute de diagnostice diferite, în funcţie numai de felul în care plângea copilul bolnav, s-a hotărât să studieze ce studia şi Rainer. Mi-l amintesc pe Oreviceanu, aşa cum mi-o amintesc pe doamna profesor Rainer, care, când am cunoscut-o, nu se mai putea da jos din pat, dar stătea în şezut, la marginea patului, când primea oaspeţi. Încă dinainte de război, studentă fiind, mama a intrat preparatoare benevolă la Catedra de anatomie, astfel că la izbucnirea războiului era destul de stăpână pe materie încât profesorul să-i încredinţeze şefia unei săli de disecţii, la cealaltă sală fiind şef viitorul marele Palade, care, în calitate de ginere al lui Malaxa, nu era cazul să fie trimis pe front, cum s-a întâmplat cu ceilalţi asistenţi capabili ai lui Rainer: Milcu, Riga, Ţurai, Cotăescu etc.
   În martie 1942, îşi susţine teza de doctorat cu titlul „Rolul septului nazal în construcţia mecanică a feţei“. Cine vede orice teză de doctorat elaborată sub conducerea lui Rainer este surprins de dimensiunile reduse ale unui asemenea important demers academic. De aceea, se cuvine să intrăm în amănunte. Profesorul Rainer susţinea că o lucrare originală este valoroasă numai atunci când nu poate fi rezumată. Una din contribuţiile esenţiale ale lui Rainer la dezvoltarea anatomiei o constituie descrierea în premieră a limfaticelor inimii. Marele Braus, când ajunge, în tratatul său Anatomie des Menschen, la limfaticele inimii, scrie: „Limfaticele inimii au fost descrise de Rainer. Întrucât lucrarea nu poate fi rezumată, o reproducem in extenso“. Şi urmează cele două pagini ale lucrării lui Rainer, între ghilimele. Nu trebuie deci să ne mirăm că, din rândul asistenţilor lui Rainer, au ieşit aproape douăzeci de profesori universitari de prima mână, başca un laureat al premiului Nobel.
   Deşi mama era o foarte bună pediatră, apariţia în familie a mea şi a fratelui meu a obligat-o să renunţe la a munci în spitale, cu gărzi etc. A preferat activitatea de cercetare în laborator, fără urgenţe oricând, deci cu orar neextensibil şi viaţa liniştită de familie. A deprins de la Rainer, în rând cu cei mai capabili colaboratori ai acestuia, spun aceasta ca să-i respect modestia, capacitatea de a sesiza particularul, faptul ieşit din rând, la observarea pieselor anatomice şi a lamelor cu preparate microscopice, mai ales de embriologie. Pe urmele maestrului său, a studiat embriogeneza cordului, unde are priorităţi mondiale la elucidarea septării cordului, şi dezvoltarea craniului şi mai ales a aparatului masticator, pentru că în ultimii ani înainte de pensionare a prestat activitate de integrare clinică la fostul ei discipol, profesorul Firu, unde a studiat embriogeneza aparatului masticator. Baza de cercetare în embriologie a Academiei Române era la Timişoara, la profesorul Menkes, cu care fusese colegă de asistenţie la Rainer. În fiecare an mergea la Timişoara, pentru două-trei săptămâni, şi făcea studii pe embrioni de găină, valorificate majoritatea în revistele Academiei. În legătură cu profesorul Menkeş, menţionez că, la un moment dat, acesta începuse să dezvolte o demenţă senilă, fapt care îl amuza teribil. Mama îmi spunea că râdea în hohote şi-i spunea: „M-am ramolit, Nataliţo!“. Vorbind, cu vreo douăzeci de ani în urmă, cu un coleg din Timişoara, despre profesorul Menkeş, acesta îşi amintea că a fost oprit pe treptele de la intrarea în Facultatea de Medicină de către Menkeş, pentru o discuţie, după care Menkeş l-a întrebat senin: „Şi-acum să-mi spui te rog, dragul meu, dacă urcam sau coboram scările când ne-ntâlnirăm“. Ieşit din şcoala lui Rainer, şi Menkeş a fost multă vreme un savant de mâna întâi, membru corespondent al Academiei Române, cu studii remarcabile în domeniul biologiei şi embriologiei.
   Prin 1965–1966, am făcut parte dintr-un cerc ştiinţific studenţesc de anatomie, în cadrul căruia, sub conducerea mamei, împreună cu mai mulţi colegi am studiat variabilitatea valvulelor venoase semilunare la vena safenă şi poate că şi la femurală, nu mai ţin bine minte. Ea ştia dinainte ce-o să găsim, pentru că ştia cum este alcătuit corpul omenesc, câtă variabilitate suportă normalitatea. Îi plăcea foarte mult profesiunea pe care şi-o alesese şi această dragoste pentru profesiune îi dădea un foarte stabil echilibru sufletesc: făcea ce-i plăcea. Şi, cunoscând în perioada studiilor o serie de profesori de valoare deosebită, trăia destul de relaxată lipsa de valoare a multor politruci strecuraţi la cârma unor catedre şi chiar mai sus. Credinţa puternică în Dumnezeu era alt element de susţinere al echilibrului ei sufletesc. Părinţii o educaseră foarte bine, astfel că, de pildă, ştia că după ce-ai făcut o faptă bună trebuie s-o uiţi imediat, şi asta nu pentru c-ar exista unii oameni care nu suportă să li se facă bine, fără să se răzbune pe binefăcător, ci pentru că aşa îşi împlineşte fapta bună menirea pentru a putea figura pe răboj la judecata din urmă. Lucrarea noastră studenţească a luat chiar o distincţie la sesiunea cercurilor ştiinţifice studenţeşti din anul respectiv.
   Conducea cu plăcere lucrări de diplomă, de regulă cu parte experimentală ambiţionând multă originalitate, chiar priorităţi. Astfel de lucrări de diplomă au făcut sub îndrumarea ei viitorul profesor Emil Corlan, Felicia Tufaru, cumnata Andei Călugăreanu şi sora actorului Dan Tufaru, ai cărei părinţi, oameni de o fineţe deosebită, cu ascendenţă bulgară dacă nu mă-nşel, ţineau o mercerie pe strada Sf. Ionică, lângă Brezoianu. Altă lucrare de diplomă a fost elaborată cred de Elena Munteanu, cu care a publicat apoi lucrări de embriologie stomato­logică. Aproape în fiecare an de studii care trecea pe la embriologie, găsea creiere de valoare pe care le stimula să lucreze raţional, să poată anticipa dezvoltarea, după cum a început aceasta, ceea ce nu este tocmai uşor. Din anul meu de studii, o aprecia în mod deosebit pe Minerva Muraru, care a ajuns destul de repede şi pe meritele ei profesionale, demne de a fi invidiate de toată suflarea medicală, profesoară de cardiologie. Şi pentru că facem aici istoria medicinii, apropo de cardiologie, prin anii ’70 era un conferenţiar Dona, foarte pe puncte făcut cardiolog, care, într-un grup de studenţi, examina atent o electrocardiogramă. Viitorul magistru de acupunctură Laurenţiu Teodorescu, pe atunci student acolo, îi semnalează marelui specialist: „E invers, dom’ profesor“. La care, clinicianul comunist răsucind electrocardiograma con­stată: „Mă miram eu că nu se potriveşte diagnosticul“. Cea mai benignă formă de a lupta contra incompetenţei este demascarea ei. Măcar atâta trebuie să facem pentru ca incompetenţii să nu se simtă ca şi când ar şti tot ceea ce se cuvine a fi cunoscut. Incom­petentului trebuie să-i fie clar măcar faptul că, de câte ori calcă-n străchini, s-ar putea să fie observat şi, în consecinţă, să râdă lumea de el. Faţă de pericolul pe care-l reprezintă este destul de puţin, ca sancţiune. Dar e mai mult decât nimic şi nesancţionarea în niciun fel a incompetenţei ne face complici, părtaşi la vinovăţie, fără niciun beneficiu pentru adevăr, pentru contemporaneitate şi pentru posteritate.
   Mama nu s-a amestecat niciodată în stra­tegii universitare privind promovări ş.a.m.d. N-a fost membră a partidului comunist şi de aceea a ieşit la pensie doar şefă de lucrări. A participat însă cu mult succes la o serie de congrese internaţionale de embriologie, la Paris, Helsinki, la foarte multe săptămâni medicale balcanice, cu lucrări ale căror extrase, după ce au fost publicate, au fost intens solicitate de cercetători din Statele Unite ale Americii, Brazilia, Anglia etc. Lucra cu foarte multă plăcere şi, când se cufunda în cercetare, pierdea contactul cu exteriorul. Nu i se întâmpla ca profesorului Riga, care, când se concentra la elaborarea unei lucrări ştiinţifice, căpăta o intensă congestie cefalică, combătută cu prosoape cu apă rece, înfăşurate ca un turban, care-i diminuau înroşirea intensă a feţei. Se apuca însă destul de greu de lucru. Trebuia să-şi pregătească hârtie, creioane, fotografii, lame microscopice, rechizite etc. Arhivele ar putea arăta că la lucrările de plan anual de cercetare ştiinţifică, aproape întotdeauna se mai ataşau câţiva colaboratori mai şmecheri. Uneori, cu plăcere ne lua pe mine şi pe fratele meu colaboratori la câte o lucrare ştiinţifică a ei, de regulă descrierea de embrioni şi feţi avortaţi cu malformaţii. Îmi amintesc de lucrarea „Un caz de cefalo-toraco-pagus“, un mic monstru în spirt, pe care ea l-a disecat foarte atentă, a făcut secţiuni, ne-a povestit ce-a găsit la nivelul diverselor organe.
   În ultimii ani ai vieţii, a colaborat mult cu titulara embriologiei de la Facultatea de Medicină din Cluj, profesoara Lucia Bareliuc. Uneori, venea aceasta la Bucureşti pentru două-trei săptămâni, aşa cum mergea mama, înainte, la Timişoara, alteori se ducea ea la Cluj. În orice caz, în vreo zece ani au tipărit împreună trei cărţi care s-au bucurat de un succes deosebit, una din ele obţinând chiar premiul „Victor Babeş“ al Academiei Române. Cele trei cărţi sunt: „Embriologia umană“ (Editura Medicală, 1977), „Elemente de embrio­logie comparată“ (Editura Medicală, 1981) şi „Embriologie umană normală şi patologică“ (Editura Medicală, 1987). Motorul acestei colaborări a fost pro­fesoara clujeană, mai tânără şi mai ambiţioasă.
   Mama învăţase de la profesorul Rainer să înţeleagă cum modelează funcţia organul şi cum Dumnezeu construieşte diferite organe pentru diferite funcţii, cu ce risipă sunt construite organele, pentru ca, de pildă, o jumătate de rinichi sănătos să fie suficient pentru o bună funcţie excretorie, cam la fel petrecându-se lucrurile şi cu plămânii. De fapt, îi era scris să poată înţelege optim aceste mecanisme şi aceste structuri şi n-a făcut decât să-şi împlinească destinul întâlnindu-l pe Rainer, aşa cum li s-a întâmplat tuturor colaboratorilor lui Rainer.
   Mi-a spus de mai multe ori: „Nimeni nu-ţi vrea binele mai mult decât părinţii tăi. Dar, pe lume, există oameni mai inteligenţi, mai culţi şi mai buni pedagogi decât părinţii tăi, care te pot ajuta să te desăvârşeşti şi să te realizezi ca om mai mult decât am putea-o face noi. Când observi că ţi s-a ivit posibilitatea să te împlineşti lângă o asemenea personalitate, nu rata o astfel de ocazie. Şi gândeşte-te că părinţii tăi se vor bucura de o asemenea şansă a ta, cel puţin cât tine“. Tata era mai pragmatic şi, ca să ilustrez acest lucru, voi cita două scurte observaţii-sfaturi ale lui: „Importanţa şi chiar valoarea unui om este dată de câţi oameni au nevoie de el“ şi „Dacă eşti silitor şi nu te-nveţi leneş până la vârsta de 25 de ani, poţi trăi mulţumit şi fără probleme materiale încă de două-trei ori pe-atât“.
   Traiectul vieţii mamei mele m-a făcut să înţeleg că există un destin, mai ales prin felul în care a murit atunci când într-adevăr i s-au terminat zilele pe care le-a avut de trăit. La 87 de ani, în noaptea de sâmbătă spre duminică, spre sfârşitul lui iulie, în comuna natală Boţeşti, face un ulcer gastric perforat. Cu totul întâmplător, era acolo fratele meu chirurgul. Pune diagnosticul corect, o suie în maşină, o aduce la spital la el şi o operează. Sâmbăta următoare, trebuia să fie externată. La micul dejun, se îneacă cu o bucăţică de brânză de vaci, care intră pe trahee, i se face rău, externarea este amânată pentru luni, luni are deja bronhopneumonie cu germeni de spital rezistenţi la toate antibioticele. După mai puţin de patru săptămâni de chin sub tratament cu antibiotice recente şi puternice, cedează întâi rinichii, apoi şi inima şi se sfârşeşte din viaţă la 31 august 1999, cu un diagnostic real foarte nemedical: nu mai avea zile de la Dumnezeu.
   Mama ar fi vrut să-şi scrie memoriile. Avea talent literar, fusese premiată la Tinerimea română, cum se numeau olimpiadele de limba şi literatura română acum 85 de ani. Dar, pentru că se apuca greu de lucru, cum am mai afirmat deja, n-a făcut-o. Sunt sigur că aceste memorii ar fi fost foarte interesante, pentru că făcea parte dintr-o serie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti care a dat vreo douăzeci de profesori, între care: Vlad şi Marin Voiculescu, Şoflete de la Timişoara, tot neurolog, I. Juvara, Carli Marcu, farmacologul (mort la cutremurul din 4 martie 1977 în blocul „Scala“) şi încă mulţi alţii. Dintre colegii ei care n-au ajuns profesori, îi amintesc aici pe Aurel Baranga şi pe Şerban Milcoveanu, amândoi nu mai puţin celebri decât nişte profesori. Profesorul Carli Marcu avea strabism. Se povesteşte că odată erau la examen la el trei studenţi. Pune o întrebare şi răspunde al doilea student. „Nu te-am întrebat pe dumneata“, spune profesorul. „Nici n-am răspuns eu“, zice al treilea student.
   În ultimul an de viaţă, nu şi-a reînnoit abonamentul la „România liberă“. Am vrut să ştiu motivul. „Nu mai am mult de trăit şi cititul ziarului îţi mănâncă din viaţă, orele în care citesc ziarul îmi sunt scăzute din viaţă. Aşa simt acuma. Şi nu vreau să-mi scurtez viaţa“. Este bine să reţinem, că alt ziar nu intra în discuţie şi că nu este o critică la adresa „României libere“ de acum 14 ani, ci a presei de atunci, în cadrul căreia cotidianul amintit era cam singurul considerat lizibil, din punctul de vedere al onorabilităţii.
   Şi-a iubit foarte mult nepoţii şi se ocupa mult cu educaţia lor, deşi îi ierta foarte uşor când nu erau chiar cei mai cuminţi copii din lume. Îmi spunea: „Nici nu poţi să-ţi dai seama cât de fericită îmi iubesc nepoţii. Fără nicio grijă, căci nu simt nicio obligaţie faţă de ce-o să facă ei în viaţă. Cu voi trebuia să fiu atentă, ca mamă, mă simţeam responsabilă cu educaţia voastră. Pe ei îi iubesc fără nicio grijă“. Eu sunt totuşi foarte mulţumit că, „fără nicio responsabilitate sau grijă“, a reuşit să-i modeleze pozitiv şi pe ei, care-i păstrează o amintire frumoasă, aşa cum sunt în stare cei care atunci când au fost copii s-au simţit foarte iubiţi de bunica lor, de la care au putut să primească o serie de lecţii cu demonstraţii practice, chiar şi despre altruism, ca să amintesc numai un element ieşit cu totul din modă şi preocupări la majoritatea tinerilor zilelor noastre.
   Deşi a fost o femeie modestă, ca toţi oamenii cu o inteligenţă deosebită, care ştiu că înfumurarea îţi blochează posibilităţile de evoluţie, de dezvoltare, de ascuţire a minţii, progresul individual neputând fi realizat decât în poziţia îngenuncheat, cred că s-a bucurat foarte mult când a văzut că la slujba ei de înmor­mântare au participat opt preoţi, din care doar jumătate îi erau nepoţi şi veri. A făcut parte din acei oameni foarte grijulii, care-şi pregătesc din timp mormântul, cu piatra inscripţionată, doar fără data morţii. Nu-i era frică de moarte, dar ar fi dorit să trăiască revelionul 2000, aşa, ca jubileu calendaristic. A murit cu fix patru luni înainte de acest râvnit revelion.
   Când este evocată o personalitate din lumea artei sau a ştiinţei, care a compus anumite opere de artă, vădind o anume concepţie asupra lumii sau care a făcut în premieră anumite observaţii privind, de pildă, alcătuirea sau funcţionarea organismului omenesc, poţi să înşiri pur şi simplu titlul lucrărilor ştiinţifice respective, insistând asupra celor mai importante, rezumând conţinutul cărţilor, menţionând ce-au mai spus şi alţii despre personalitatea respectivă. Pentru o asemenea prezentare nicinu este nevoie să fi cunoscut nemijlocit persoana respectivă. Cred însă că n-ar avea niciun rost să realizăm o intrare în amănuntele unui fişier de bibliotecă, care n-are cum să ne spună decât ce-a scris cineva şi în nici un caz ce fel de om a fost autorul lucrărilor respective.
   Personalităţile de excepţie ale vremurilor trecute nu pot fi pentru noi decât modele secrete. Pentru că, în epoca pe care o parcurgem, viaţa a devenit o competiţie infernală, în care nimeni nu mai este liber şi independent. Totul se subordonează unor comandamente indescifrabile, care emit reguli şi sentinţe ciudate. Vă dau un exemplu fără legătură cu subiectul nostru de astăzi. În cele două-trei zile în care însăilam această prezentare la computer, la un moment dat, se apropie de mine soţia mea şi-mi spune: „Trebuie să-ţi schimbi imediat pieptănătura. Cărare nu mai poartă decât neonaziştii“. În primul moment, vocea ei categorică şi conţinutul mesajului mai ales m-au cam speriat. Dar, ca românul imparţial, m-am gândit că până o afla toată lumea chestia asta, m-o ajuta Dumnezeu să-mi pierd şi firele care mi-au mai rămas şi care altminteri m-ar fi demascat c-aş fi ceea ce nu sunt. Spuneam că asemenea personalităţi ca mama pot fi luate drept model numai în secret. De fapt, model îl ai pe cel care tocmai te formează şi, din acest punct de vedere, singurul model admisibil, în ciuda unor mârâitori discreţi încă, este Eminescu. Mai exact ar fi să spunem despre cei pe care-i admirăm numai că le păstrăm o amintire frumoasă, fapt care, în mod obişnuit, şi în privinţa mamei mele – cu siguranţă, nu ne pune în primejdie ţelurile administrative, care ne complică din ce în ce mai mult, mai ales înainte de a ieşi la pensie, simultan, posibilităţile promovării la serviciu şi pe cele ale mântuirii noastre. Putem considera în limitele apoteoticului încheierea cuvântării noastre, mulţumind factorilor de răspundere, competenţi, care bagă-n pensie pe oricine a-mplinit 65 de ani, pentru grija manifestată de a ne acorda suficient timp de vieţuire cvasiautonomă, necesară pentru a ne curăţa de păcatele incompatibile cu savurarea eternităţii în paradis, nu departe de personalitatea evocată în această conferinţă.
 

PS: Această conferinţă a fost prezentată la Institutul de Cercetări Antropologice „Francisc I. Rainer“ din Bucureşti, miercuri, 21 noiembrie 2012.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.