Evocare
la centenar Încep
să scriu această evocare azi, 14 august 2012, zi în care, dacă ar mai fi trăit,
mama mea ar fi împlinit 100 de ani. Faptul n-ar fi fost imposibil, colege de şcoală
ale ei au depăşit cu succes această vârstă, care mie mi se pare foarte
plauzibilă, întrucât unul din primele lucruri pe care l-am învăţat de la ea a
fost că toţi oamenii trăiesc 100 de ani, după care unii se duc în Rai, iar alţii
în Iad, în funcţie de cum s-au purtat cu semenii lor, de cum au trecut prin viaţă.
Mai
întâi însă, aş dori să vă povestesc cum am ajuns să elaborez acest text. În
septembrie 2001, am primit de la doctorul Th. Enăchescu o scrisoare din care
citez: „Dragă Mihai, la Centrul de Antropologie «Fr. I. Rainer», directorul onorific
de azi – în urma decesului acad. Şt. M. Milcu – acad. Constantin Bălăceanu
Stolnici a propus să fie aniversată şi d-na dr. Natalia Stoenescu-Neagu.
Evident, am îmbrăţişat această idee. În acest sens, de curând, când am fost
operat pentru o hernie de mult timp neglijată, de eminentul chirurg dublat de
un om de o mare calitate – e vorba despre fratele Ştefan –, i-am propus şi lui
să facă pe linie familială diligenţele necesare şi în primul rând să ia
contact cu tine. Fiindcă nu aş vedea realizarea unei evocări corespunzătoare fără
ajutorul tău. Fiind informat că vei veni în curând în ţară, ţi-aş fi îndatorat
dacă mi-ai telefona. În aşteptare, cu cele mai bune sentimente şi aprecieri
deosebite, Dr. Th. Enăchescu“. Faptul că am găsit această scrisoare abia la
întoarcerea din România, m-a determinat să amân cu un an organizarea evocării
respective, mai ales că în 2002 se împlineau 90 de ani de la naştere, deci tot
un jubileu. În anul următor, la sfârşitul lui august, înainte de a veni la
Bucureşti, am sunat la doctorul Enăchescu, care era plecat în vacanţă, undeva
mai spre munte. Sărbătorirea a trebuit deci să aştepte zece ani, până astăzi.
Am amânat cu plăcere această aniversare, pentru că, în primul rând, centenarul
este jubileul cel mai legitim din punctul meu de vedere, iar în al doilea rând,
sperând ca în acest deceniu facultăţile mele intelectuale să nu fie deteriorate
într-un mod vizibil prin pensionare.
În
principiu, orice om care are o părere bună despre el însuşi, dacă părerea lui
este întemeiată, trebuie să fie profund recunoscător părinţilor lui pentru ceea
ce a ajuns să fie şi mai ales mamei pentru calităţile sale intelectuale. În
anii ’70, menţionam în teza mea de doctorat că pentru fiecare deprindere care
poate fi învăţată există o vârstă optimă şi că după această vârstă deprinderea
nu mai poate face parte din „bagajul comportamental de tipul limbii materne“. Mă
bazam pe o observaţie mai veche, nu cu mult însă, care spunea că gradul de inteligenţă
al progeniturii depinde în cea mai mare măsură de gradul de inteligenţă al
mamei. Cei mai în vârstă dintre noi îşi amintesc replica lui Iorga, atunci când
un amic i-a semnalat că niciunul din copiii lui nu-i calcă pe urme, ca dotare
intelectuală. Mama este deci responsabilă cu facultăţile intelectuale ale
copiilor. Îmi aduc aminte câte ne-nvăţa mama, pe mine şi pe fratele meu, încă
de la vârsta preşcolară. Cum ne chema la bucătărie ca să ne-arate fierea verde
sub ficăţelul de găină, spunându-ne cât de amară e fierea şi cum trebuie îndepărtată
cu grijă, ca să nu se spargă. Sau acele vezici cu aer ale peştilor, pe baza cărora
a fost inventat submarinul. Sau cum lua un album de artă, noi fiind foarte
mici, şi ne cerea să descriem tablourile. Şi n-aveam voie să scăpăm nemenţionate
nicio floare şi nicio vrabie. Sau venea c-o plantă de muşeţel şi ne punea s-o
desenăm. Şi trebuia să semene! Îmi amintesc chiar o neîmplinire de-a mea. Eram
în vacanţa dintre clasele a doua şi a treia. Şi m-a pus să scriu „Tatăl
nostru“. Ortografia acestei rugăciuni este foarte dificilă. Mama voia s-o scriu
fără ştersături. Am luat-o de la început de peste douăzeci de ori şi n-am reuşit
s-o scot la capăt. La prânz, după vreo trei ore, m-a iertat cu desăvârşire. După
ce şi-a dat seama că n-o să uit niciodată acest eşec. Ca elev de liceu, am învăţat
de la mama că expresia ochiului stâng diferă puţin de cea a ochiului drept.
Ochiul stâng exprimă starea sufletească, disponibilităţile afectivităţii
noastre, fiind ochiul din partea inimii, iar ochiul drept exprimă
spiritualitatea noastră, posibilităţile inteligenţei noastre. Foarte puţină
lume cunoaşte aceste realităţi de o importanţă capitală atunci când este vorba
să evaluezi un semen al tău.
Când
eşti solicitat oficial să conturezi personalitatea unui părinte al tău, te
trezeşti că eşti pus în situaţia să-ţi începi de trei-patru ori prezentarea,
fiind mereu obligat de memorie să evoci amintiri nostalgice, cu speranţa că în
public se găsesc destui colegi care se gândesc că, poate, la aniversarea
centenarului lor, un copil al lor îi va zugrăvi tot în faţa unei săli în care
se vor afla şi părinţi.
Natalia
Stoenescu s-a născut în comuna Boţeşti din actualul judeţ Argeş, la 14 august
1912. La vremea respectivă, comuna se afla la graniţa dintre judeţele Dâmboviţa
şi Muscel, ţinând când de unul, când de celălalt din aceste două judeţe. Era
fiica mezină a institutorului Ilie Stoenescu, care, înaintea fiului său Nicolae
şi acesta înaintea fiului său Mircea au fost la rând, timp de 90 de ani,
directorii şcolii primare şi mai apoi elementare din Boţeşti. Am menţionat
faptul ca să subliniez că dragostea pentru continuitate în această familie era
împinsă chiar până la înfiriparea de tradiţii. Mama mamei mele, născută Cercel,
provenea dintr-o foarte veche familie de preoţi. Fratele ei, părintele Ştefan
Cercel, a fost o vreme profesor de religie la Liceul Militar Mânăstirea Dealul,
coleg de cancelarie deci cu Nae Ionescu şi Octav Onicescu, fiind, desigur, mai
în vârstă decât aceştia. Fratele cel mare al mamei mele, Benedict Stoenescu, a
fost procuror general la Înalta Curte de Casaţie, după ce la Seminarul teologic
din Bucureşti fusese coleg de clasă cu Nichifor Crainic, după cum declară
poetul însuşi în memoriile sale. Întrucât fraţii, verii şi nepoţii mamei mele
au făcut împreună vreo 200 de ani de închisoare politică sub comunişti, se
poate trage concluzia că facem parte dintr-o familie bună.
La
nici 12 ani, după absolvirea şcolii primare din Boţeşti, devine elevă la
celebra Şcoală Centrală de Fete din Bucureşti, unde, timp de opt ani, este când
premiantă întâi, când a doua, pentru ca la Bacalaureat să obţină calificativul
„excepţional“. Am cunoscut-o puţin pe bunica mea maternă, care a murit când eu
aveam şapte ani. Nu sunt în măsură să-i apreciez nemijlocit inteligenţa, ci
numai după progenituri. Ceea ce ţin încă perfect minte este bunătatea ei, cu
totul ieşită din comun. N-am văzut-o vreodată nervoasă sau încruntată. Şi-mi plăcea
să stau pe lângă ea, pentru că era foarte iubitoare cu nepoţii. De la şapte
copii, a avut mai mult de douăzeci de nepoţi, din care jumătate mai trăiesc încă,
fratele meu fiind cel mai tânăr dintre noi şi existând copii ai unor veri
primari mai în vârstă decât el.
La
Facultatea de Medicină din Bucureşti, este la fel de silitoare la învăţătură ca
la liceu şi de aceea nu este speriată de severitatea profesorului Rainer, cu
care un grup de „băieţi deştepţi“, dar cu temperament mai legionar, între care
Mişu Pavelescu, Crişan Muşeţeanu, Mircea Ţaicu şi fiul pictorului Tonitza, după
o mărturisire scrisă lăsată de dr. Muşeţeanu, l-ar fi agresat la curs cu
petarde şi ouă clocite pe profesorul care le cerea mai mult decât erau ei dispuşi
să înveţe la anatomie.
Mama
a văzut foarte repede în Rainer pe savantul care cunoaşte drumul cel bun în ştiinţă
şi, deşi şi-a susţinut cu succes concursul de externat şi mai apoi de internat,
specializându-se chiar în pediatrie sub îndrumarea celebrului dr. Ioan
Oreviceanu, care punea vreo două sute de diagnostice diferite, în funcţie numai
de felul în care plângea copilul bolnav, s-a hotărât să studieze ce studia şi
Rainer. Mi-l amintesc pe Oreviceanu, aşa cum mi-o amintesc pe doamna profesor
Rainer, care, când am cunoscut-o, nu se mai putea da jos din pat, dar stătea în
şezut, la marginea patului, când primea oaspeţi. Încă dinainte de război,
studentă fiind, mama a intrat preparatoare benevolă la Catedra de anatomie,
astfel că la izbucnirea războiului era destul de stăpână pe materie încât
profesorul să-i încredinţeze şefia unei săli de disecţii, la cealaltă sală
fiind şef viitorul marele Palade, care, în calitate de ginere al lui Malaxa, nu
era cazul să fie trimis pe front, cum s-a întâmplat cu ceilalţi asistenţi
capabili ai lui Rainer: Milcu, Riga, Ţurai, Cotăescu etc. În
martie 1942, îşi susţine teza de doctorat cu titlul „Rolul septului nazal în
construcţia mecanică a feţei“. Cine vede orice teză de doctorat elaborată sub
conducerea lui Rainer este surprins de dimensiunile reduse ale unui asemenea
important demers academic. De aceea, se cuvine să intrăm în amănunte.
Profesorul Rainer susţinea că o lucrare originală este valoroasă numai atunci
când nu poate fi rezumată. Una din contribuţiile esenţiale ale lui Rainer la
dezvoltarea anatomiei o constituie descrierea în premieră a limfaticelor
inimii. Marele Braus, când ajunge, în tratatul său Anatomie des Menschen, la limfaticele inimii, scrie: „Limfaticele
inimii au fost descrise de Rainer. Întrucât lucrarea nu poate fi rezumată, o
reproducem in extenso“. Şi urmează cele două pagini ale lucrării lui Rainer,
între ghilimele. Nu trebuie deci să ne mirăm că, din rândul asistenţilor lui
Rainer, au ieşit aproape douăzeci de profesori universitari de prima mână, başca
un laureat al premiului Nobel.
Deşi
mama era o foarte bună pediatră, apariţia în familie a mea şi a fratelui meu a
obligat-o să renunţe la a munci în spitale, cu gărzi etc. A preferat
activitatea de cercetare în laborator, fără urgenţe oricând, deci cu orar
neextensibil şi viaţa liniştită de familie. A deprins de la Rainer, în rând cu
cei mai capabili colaboratori ai acestuia, spun aceasta ca să-i respect
modestia, capacitatea de a sesiza particularul, faptul ieşit din rând, la
observarea pieselor anatomice şi a lamelor cu preparate microscopice, mai ales
de embriologie. Pe urmele maestrului său, a studiat embriogeneza cordului, unde
are priorităţi mondiale la elucidarea septării cordului, şi dezvoltarea
craniului şi mai ales a aparatului masticator, pentru că în ultimii ani înainte
de pensionare a prestat activitate de integrare clinică la fostul ei discipol,
profesorul Firu, unde a studiat embriogeneza aparatului masticator. Baza de
cercetare în embriologie a Academiei Române era la Timişoara, la profesorul
Menkes, cu care fusese colegă de asistenţie la Rainer. În fiecare an mergea la
Timişoara, pentru două-trei săptămâni, şi făcea studii pe embrioni de găină,
valorificate majoritatea în revistele Academiei. În legătură cu profesorul
Menkeş, menţionez că, la un moment dat, acesta începuse să dezvolte o demenţă
senilă, fapt care îl amuza teribil. Mama îmi spunea că râdea în hohote şi-i
spunea: „M-am ramolit, Nataliţo!“. Vorbind, cu vreo douăzeci de ani în urmă, cu
un coleg din Timişoara, despre profesorul Menkeş, acesta îşi amintea că a fost
oprit pe treptele de la intrarea în Facultatea de Medicină de către Menkeş,
pentru o discuţie, după care Menkeş l-a întrebat senin: „Şi-acum să-mi spui te
rog, dragul meu, dacă urcam sau coboram scările când ne-ntâlnirăm“. Ieşit din şcoala
lui Rainer, şi Menkeş a fost multă vreme un savant de mâna întâi, membru
corespondent al Academiei Române, cu studii remarcabile în domeniul biologiei şi
embriologiei.
Prin
1965–1966, am făcut parte dintr-un cerc ştiinţific studenţesc de anatomie, în
cadrul căruia, sub conducerea mamei, împreună cu mai mulţi colegi am studiat
variabilitatea valvulelor venoase semilunare la vena safenă şi poate că şi la
femurală, nu mai ţin bine minte. Ea ştia dinainte ce-o să găsim, pentru că ştia
cum este alcătuit corpul omenesc, câtă variabilitate suportă normalitatea. Îi
plăcea foarte mult profesiunea pe care şi-o alesese şi această dragoste pentru
profesiune îi dădea un foarte stabil echilibru sufletesc: făcea ce-i plăcea. Şi,
cunoscând în perioada studiilor o serie de profesori de valoare deosebită, trăia
destul de relaxată lipsa de valoare a multor politruci strecuraţi la cârma unor
catedre şi chiar mai sus. Credinţa puternică în Dumnezeu era alt element de susţinere
al echilibrului ei sufletesc. Părinţii o educaseră foarte bine, astfel că, de
pildă, ştia că după ce-ai făcut o faptă bună trebuie s-o uiţi imediat, şi asta
nu pentru c-ar exista unii oameni care nu suportă să li se facă bine, fără să
se răzbune pe binefăcător, ci pentru că aşa îşi împlineşte fapta bună menirea
pentru a putea figura pe răboj la judecata din urmă. Lucrarea noastră studenţească
a luat chiar o distincţie la sesiunea cercurilor ştiinţifice studenţeşti din
anul respectiv.
Conducea
cu plăcere lucrări de diplomă, de regulă cu parte experimentală ambiţionând
multă originalitate, chiar priorităţi. Astfel de lucrări de diplomă au făcut
sub îndrumarea ei viitorul profesor Emil Corlan, Felicia Tufaru, cumnata Andei
Călugăreanu şi sora actorului Dan Tufaru, ai cărei părinţi, oameni de o fineţe
deosebită, cu ascendenţă bulgară dacă nu mă-nşel, ţineau o mercerie pe strada
Sf. Ionică, lângă Brezoianu. Altă lucrare de diplomă a fost elaborată cred de
Elena Munteanu, cu care a publicat apoi lucrări de embriologie stomatologică.
Aproape în fiecare an de studii care trecea pe la embriologie, găsea creiere de
valoare pe care le stimula să lucreze raţional, să poată anticipa dezvoltarea,
după cum a început aceasta, ceea ce nu este tocmai uşor. Din anul meu de
studii, o aprecia în mod deosebit pe Minerva Muraru, care a ajuns destul de
repede şi pe meritele ei profesionale, demne de a fi invidiate de toată
suflarea medicală, profesoară de cardiologie. Şi pentru că facem aici istoria
medicinii, apropo de cardiologie, prin anii ’70 era un conferenţiar Dona,
foarte pe puncte făcut cardiolog, care, într-un grup de studenţi, examina atent
o electrocardiogramă. Viitorul magistru de acupunctură Laurenţiu Teodorescu, pe
atunci student acolo, îi semnalează marelui specialist: „E invers, dom’
profesor“. La care, clinicianul comunist răsucind electrocardiograma constată:
„Mă miram eu că nu se potriveşte diagnosticul“. Cea mai benignă formă de a
lupta contra incompetenţei este demascarea ei. Măcar atâta trebuie să facem
pentru ca incompetenţii să nu se simtă ca şi când ar şti tot ceea ce se cuvine
a fi cunoscut. Incompetentului trebuie să-i fie clar măcar faptul că, de câte
ori calcă-n străchini, s-ar putea să fie observat şi, în consecinţă, să râdă
lumea de el. Faţă de pericolul pe care-l reprezintă este destul de puţin, ca
sancţiune. Dar e mai mult decât nimic şi nesancţionarea în niciun fel a
incompetenţei ne face complici, părtaşi la vinovăţie, fără niciun beneficiu
pentru adevăr, pentru contemporaneitate şi pentru posteritate.
Mama nu s-a amestecat niciodată în strategii
universitare privind promovări ş.a.m.d. N-a fost membră a partidului comunist şi
de aceea a ieşit la pensie doar şefă de lucrări. A participat însă cu mult
succes la o serie de congrese internaţionale de embriologie, la Paris,
Helsinki, la foarte multe săptămâni medicale balcanice, cu lucrări ale căror
extrase, după ce au fost publicate, au fost intens solicitate de cercetători
din Statele Unite ale Americii, Brazilia, Anglia etc. Lucra cu foarte multă plăcere
şi, când se cufunda în cercetare, pierdea contactul cu exteriorul. Nu i se
întâmpla ca profesorului Riga, care, când se concentra la elaborarea unei lucrări
ştiinţifice, căpăta o intensă congestie cefalică, combătută cu prosoape cu apă
rece, înfăşurate ca un turban, care-i diminuau înroşirea intensă a feţei. Se
apuca însă destul de greu de lucru. Trebuia să-şi pregătească hârtie, creioane,
fotografii, lame microscopice, rechizite etc. Arhivele ar putea arăta că la
lucrările de plan anual de cercetare ştiinţifică, aproape întotdeauna se mai
ataşau câţiva colaboratori mai şmecheri. Uneori, cu plăcere ne lua pe mine şi
pe fratele meu colaboratori la câte o lucrare ştiinţifică a ei, de regulă
descrierea de embrioni şi feţi avortaţi cu malformaţii. Îmi amintesc de
lucrarea „Un caz de cefalo-toraco-pagus“, un mic monstru în spirt, pe care ea
l-a disecat foarte atentă, a făcut secţiuni, ne-a povestit ce-a găsit la
nivelul diverselor organe.
În ultimii ani ai vieţii, a colaborat mult
cu titulara embriologiei de la Facultatea de Medicină din Cluj, profesoara
Lucia Bareliuc. Uneori, venea aceasta la Bucureşti pentru două-trei săptămâni,
aşa cum mergea mama, înainte, la Timişoara, alteori se ducea ea la Cluj. În
orice caz, în vreo zece ani au tipărit împreună trei cărţi care s-au bucurat de
un succes deosebit, una din ele obţinând chiar premiul „Victor Babeş“ al Academiei
Române. Cele trei cărţi sunt: „Embriologia umană“ (Editura Medicală, 1977),
„Elemente de embriologie comparată“ (Editura Medicală, 1981) şi „Embriologie
umană normală şi patologică“ (Editura Medicală, 1987). Motorul acestei colaborări
a fost profesoara clujeană, mai tânără şi mai ambiţioasă.
Mama învăţase de la profesorul Rainer să înţeleagă
cum modelează funcţia organul şi cum Dumnezeu construieşte diferite organe
pentru diferite funcţii, cu ce risipă sunt construite organele, pentru ca, de
pildă, o jumătate de rinichi sănătos să fie suficient pentru o bună funcţie
excretorie, cam la fel petrecându-se lucrurile şi cu plămânii. De fapt, îi era
scris să poată înţelege optim aceste mecanisme şi aceste structuri şi n-a făcut
decât să-şi împlinească destinul întâlnindu-l pe Rainer, aşa cum li s-a
întâmplat tuturor colaboratorilor lui Rainer.
Mi-a spus de mai multe ori: „Nimeni nu-ţi
vrea binele mai mult decât părinţii tăi. Dar, pe lume, există oameni mai
inteligenţi, mai culţi şi mai buni pedagogi decât părinţii tăi, care te pot
ajuta să te desăvârşeşti şi să te realizezi ca om mai mult decât am putea-o
face noi. Când observi că ţi s-a ivit posibilitatea să te împlineşti lângă o
asemenea personalitate, nu rata o astfel de ocazie. Şi gândeşte-te că părinţii
tăi se vor bucura de o asemenea şansă a ta, cel puţin cât tine“. Tata era mai
pragmatic şi, ca să ilustrez acest lucru, voi cita două scurte observaţii-sfaturi
ale lui: „Importanţa şi chiar valoarea unui om este dată de câţi oameni au
nevoie de el“ şi „Dacă eşti silitor şi nu te-nveţi leneş până la vârsta de 25
de ani, poţi trăi mulţumit şi fără probleme materiale încă de două-trei ori
pe-atât“.
Traiectul vieţii mamei mele m-a făcut să înţeleg
că există un destin, mai ales prin felul în care a murit atunci când într-adevăr
i s-au terminat zilele pe care le-a avut de trăit. La 87 de ani, în noaptea de
sâmbătă spre duminică, spre sfârşitul lui iulie, în comuna natală Boţeşti, face
un ulcer gastric perforat. Cu totul întâmplător, era acolo fratele meu
chirurgul. Pune diagnosticul corect, o suie în maşină, o aduce la spital la el şi
o operează. Sâmbăta următoare, trebuia să fie externată. La micul dejun, se
îneacă cu o bucăţică de brânză de vaci, care intră pe trahee, i se face rău,
externarea este amânată pentru luni, luni are deja bronhopneumonie cu germeni
de spital rezistenţi la toate antibioticele. După mai puţin de patru săptămâni
de chin sub tratament cu antibiotice recente şi puternice, cedează întâi
rinichii, apoi şi inima şi se sfârşeşte din viaţă la 31 august 1999, cu un
diagnostic real foarte nemedical: nu mai avea zile de la Dumnezeu.
Mama ar fi vrut să-şi scrie memoriile. Avea
talent literar, fusese premiată la Tinerimea română, cum se numeau olimpiadele
de limba şi literatura română acum 85 de ani. Dar, pentru că se apuca greu de
lucru, cum am mai afirmat deja, n-a făcut-o. Sunt sigur că aceste memorii ar fi
fost foarte interesante, pentru că făcea parte dintr-o serie a Facultăţii de
Medicină din Bucureşti care a dat vreo douăzeci de profesori, între care: Vlad şi
Marin Voiculescu, Şoflete de la Timişoara, tot neurolog, I. Juvara, Carli
Marcu, farmacologul (mort la cutremurul din 4 martie 1977 în blocul „Scala“) şi
încă mulţi alţii. Dintre colegii ei care n-au ajuns profesori, îi amintesc aici
pe Aurel Baranga şi pe Şerban Milcoveanu, amândoi nu mai puţin celebri decât nişte
profesori. Profesorul Carli Marcu avea strabism. Se povesteşte că odată erau la
examen la el trei studenţi. Pune o întrebare şi răspunde al doilea student. „Nu
te-am întrebat pe dumneata“, spune profesorul. „Nici n-am răspuns eu“, zice al
treilea student.
În ultimul an de viaţă, nu şi-a reînnoit
abonamentul la „România liberă“. Am vrut să ştiu motivul. „Nu mai am mult de trăit
şi cititul ziarului îţi mănâncă din viaţă, orele în care citesc ziarul îmi sunt
scăzute din viaţă. Aşa simt acuma. Şi nu vreau să-mi scurtez viaţa“. Este bine
să reţinem, că alt ziar nu intra în discuţie şi că nu este o critică la adresa
„României libere“ de acum 14 ani, ci a presei de atunci, în cadrul căreia
cotidianul amintit era cam singurul considerat lizibil, din punctul de vedere
al onorabilităţii.
Şi-a iubit foarte mult nepoţii şi se ocupa
mult cu educaţia lor, deşi îi ierta foarte uşor când nu erau chiar cei mai
cuminţi copii din lume. Îmi spunea: „Nici nu poţi să-ţi dai seama cât de
fericită îmi iubesc nepoţii. Fără nicio grijă, căci nu simt nicio obligaţie faţă
de ce-o să facă ei în viaţă. Cu voi trebuia să fiu atentă, ca mamă, mă simţeam
responsabilă cu educaţia voastră. Pe ei îi iubesc fără nicio grijă“. Eu sunt
totuşi foarte mulţumit că, „fără nicio responsabilitate sau grijă“, a reuşit să-i
modeleze pozitiv şi pe ei, care-i păstrează o amintire frumoasă, aşa cum sunt
în stare cei care atunci când au fost copii s-au simţit foarte iubiţi de bunica
lor, de la care au putut să primească o serie de lecţii cu demonstraţii
practice, chiar şi despre altruism, ca să amintesc numai un element ieşit cu
totul din modă şi preocupări la majoritatea tinerilor zilelor noastre.
Deşi a fost o femeie modestă, ca toţi
oamenii cu o inteligenţă deosebită, care ştiu că înfumurarea îţi blochează
posibilităţile de evoluţie, de dezvoltare, de ascuţire a minţii, progresul
individual neputând fi realizat decât în poziţia îngenuncheat, cred că s-a
bucurat foarte mult când a văzut că la slujba ei de înmormântare au participat
opt preoţi, din care doar jumătate îi erau nepoţi şi veri. A făcut parte din
acei oameni foarte grijulii, care-şi pregătesc din timp mormântul, cu piatra
inscripţionată, doar fără data morţii. Nu-i era frică de moarte, dar ar fi
dorit să trăiască revelionul 2000, aşa, ca jubileu calendaristic. A murit cu
fix patru luni înainte de acest râvnit revelion.
Când este evocată o personalitate din lumea
artei sau a ştiinţei, care a compus anumite opere de artă, vădind o anume
concepţie asupra lumii sau care a făcut în premieră anumite observaţii privind,
de pildă, alcătuirea sau funcţionarea organismului omenesc, poţi să înşiri pur şi
simplu titlul lucrărilor ştiinţifice respective, insistând asupra celor mai
importante, rezumând conţinutul cărţilor, menţionând ce-au mai spus şi alţii
despre personalitatea respectivă. Pentru o asemenea prezentare nicinu este
nevoie să fi cunoscut nemijlocit persoana respectivă. Cred însă că n-ar avea
niciun rost să realizăm o intrare în amănuntele unui fişier de bibliotecă, care
n-are cum să ne spună decât ce-a scris cineva şi în nici un caz ce fel de om a
fost autorul lucrărilor respective.
Personalităţile de excepţie ale vremurilor
trecute nu pot fi pentru noi decât modele secrete. Pentru că, în epoca pe care
o parcurgem, viaţa a devenit o competiţie infernală, în care nimeni nu mai este
liber şi independent. Totul se subordonează unor comandamente indescifrabile,
care emit reguli şi sentinţe ciudate. Vă dau un exemplu fără legătură cu
subiectul nostru de astăzi. În cele două-trei zile în care însăilam această
prezentare la computer, la un moment dat, se apropie de mine soţia mea şi-mi
spune: „Trebuie să-ţi schimbi imediat pieptănătura. Cărare nu mai poartă decât
neonaziştii“. În primul moment, vocea ei categorică şi conţinutul mesajului mai
ales m-au cam speriat. Dar, ca românul imparţial, m-am gândit că până o afla
toată lumea chestia asta, m-o ajuta Dumnezeu să-mi pierd şi firele care mi-au
mai rămas şi care altminteri m-ar fi demascat c-aş fi ceea ce nu sunt. Spuneam
că asemenea personalităţi ca mama pot fi luate drept model numai în secret. De
fapt, model îl ai pe cel care tocmai te formează şi, din acest punct de vedere,
singurul model admisibil, în ciuda unor mârâitori discreţi încă, este Eminescu.
Mai exact ar fi să spunem despre cei pe care-i admirăm numai că le păstrăm o
amintire frumoasă, fapt care, în mod obişnuit, şi în privinţa mamei mele – cu
siguranţă, nu ne pune în primejdie ţelurile administrative, care ne complică
din ce în ce mai mult, mai ales înainte de a ieşi la pensie, simultan,
posibilităţile promovării la serviciu şi pe cele ale mântuirii noastre. Putem
considera în limitele apoteoticului încheierea cuvântării noastre, mulţumind
factorilor de răspundere, competenţi, care bagă-n pensie pe oricine a-mplinit
65 de ani, pentru grija manifestată de a ne acorda suficient timp de vieţuire
cvasiautonomă, necesară pentru a ne curăţa de păcatele incompatibile cu
savurarea eternităţii în paradis, nu departe de personalitatea evocată în
această conferinţă.
PS: Această conferinţă a fost prezentată la
Institutul de Cercetări Antropologice „Francisc I. Rainer“ din Bucureşti,
miercuri, 21 noiembrie 2012.
