…E ceas rău şi pentru tine şi pentru mine.
Degeaba
aş invoca vechile noastre relaţii de înţelegere şi întrajutorare care te-au
ridicat la rangul de cel mai credincios prieten al omului, unde mai degrabă
rabzi bătaia, rabzi de foame sau de frig, dar nu-ţi părăseşti stăpânul, aşa cum
face pisica, repede alergătoare acolo unde îi este mai bine.
Eram
mic, dar mândru nevoie mare că puteam să citesc singur, fără să-l mai trag de
mânecă pe Mau, bunicul meu („Iar mă băiete? Abia am închis cartea.“) să-mi
citească ceva şi am dat de „Câinele soldatului“, a lui Grigore Alexandrescu.
Atunci am vărsat primele mele lacrimi, nevăzute de altcineva, şi am strâns la
piept cartea aceea cu „Cele mai frumoase poezii“. Sunt versuri pe care nu le-am
uitat nici acum: …rănit în războaie, soldatul căzuse…
Ce
să fi stârnit dihonia asta dintre noi? Ce necurat ne-a învrăjbit atât de mult şi
a împărţit biata noastră societate în unii care te blestemă şi-ţi cer sfârşitul
netrebnic şi alţii care vor să rămână totul aşa cum a fost? Şi unii, şi ceilalţi
au dreptăţile lor. Nimeni nu-i poate condamna. Rău este doar că în loc să căutăm
de partea cui se află dreptatea, ocolim soluţiile.
La
drept vorbind, sigur că există vinovaţi. Şi nici nu trebuie căutaţi prea
departe. În starea jalnică de care-pe-care, în care ne aflăm, sunt unii care au
găsit drumul către câştiguri nemeritate: au câştigat şi câştigă în continuare
foarte bine. Nu de ieri, de azi am ajuns să avem zeci de mii de reprezentanţi
ai stirpei canine pe străzi. Dacă am socoti banii cheltuiţi până acum pentru
rezolvarea problemei maidanezilor (îmi cer iertare pentru acest urât şi nedemn
apelativ pe care omul ţi l-a conferit), am putea vedea traseul lor mizerabil.
Câinii fără stăpân sunt invenţia lor, mistria cu care-şi construiesc imperiile
ticăloase şi scot la vedere trei ori cinci câini pe care îi hrănesc. Şi nu din
dragoste creştinească, ci ca să-i apere tot pe ei şi strânsoarea lor nemuncită.
Ne
căznim de ani de zile să găsim, fără succes însă, fiindcă doar ne facem că vrem
să găsim, soluţiile. Oscilăm, cu glasuri disonante, între sterilizare şi
eutanasiere, doar aşa, de dragul lelei. La urma urmei, de ce am lipsi o căţeluşă
de darul natural de a fi mamă? Cum, la fel de licit este să ne întrebăm: cine
ne dă dreptul să curmăm nişte vieţi cu nimic vinovate doar pentru că unii dintre
noi sunt netrebnici şi nesocotiţi, pentru că le permitem să fie aşa?
Am
ajuns la o răspântie în care nu ne mai putem juca cu vorbele. Există soluţii
corecte, înţelepte, conforme cu legile existente şi cu bună ştiinţă ignorate.
Profesioniştii trebuie să-ş spună cuvântul, să-şi facă meseria. Fără tam-tam, fără
să ne scuturăm de răspundere şi să pasăm problema de pe un teritoriu pe altul.
Altfel…
Circulă
pe Internet fotografia unui vânător lângă o splendoare de urs doborât de glonţ.
Vânătorul este străin, ursul este al nostru. O cititoare revoltată a scris agenţiei
care a organizat vânătoarea întrebând de ce ne ucid urşii. Răspunsul
managerului acelei companii de turism, care cumpără dreptul de a ne ucide urşii
cu 4.500 de lire este uluitor şi… nu ştiu cum, dar parcă îi dau dreptate: da,
vom ucide toţi urşii voştri, toate păsările voastre din Deltă, toţi cocoşii de
munte, toţi mistreţii şi toţi cerbii… sunteţi o ţară ieftină, cu conducători
ieftini, politicieni corupţi şi asta meritaţi. Şi a semnat distinct, distinsul
urmaş al lui Churchil: George Richmond Elliott, directorul Companiei Scoţiene
de Vânătoare şi Sport.
Îţi cer iertare maidanezule, pentru scandalul
nemeritat în care te-am târât fără voia ta. Şi nici a mea. Poate că se va
îndura bunul Dumnezeu, al tău şi al meu, să-i lumineze pe cei de care depindem,
să ne scoată din impas.