Astă-seară, în modernele săli „Titulescu“, „Brâncuşi“ şi „Madgearu“ ale Complexului expoziţional Romexpo, se va desfăşura suita de manifestări artistice şi culturale care alcătuiesc Gala „Viaţa medicală“ 2011 (ediţia a treia).

    O gală este definită ca o sărbătoare specială. În condiţiile insatisfacţiei majorităţii populaţiei faţă de asistenţa medicală, în mare parte resimţită şi de cei care lucrează în sistem, ne încearcă îndoiala asupra moralităţii acestei exteriorizări jubilatorii. Totuşi, argumentele noastre în favoarea organizării unei astfel de manifestări – care începe să se constituie într-o tradiţie – precumpănesc. Prin şirul evenimentelor de astăzi, precum şi al celor care au făcut obiectul galelor anterioare, începând cu prima, cea de la Ateneul Român din 2009, „Viaţa medicală“ îşi propune să evidenţieze Excelenţa în profesie. Iar prin acordarea Trofeului de cristal, să omagieze acele personalităţi ale ştiinţei şi artei vindecării care, în pofida tuturor vicisitudinilor din sistem şi nu numai, au făcut posibilă această Excelenţă. Pentru că: în România – în cele mai multe specialităţi – există o medicină de vârf (de la progresele neuroştiinţelor, transplantul de organe şi de celule stem, chirurgia laparoscopică şi cea robotică, activitatea de protezare şi, până recent, la cercetările ştiinţifice privind regenerarea cardiacă, ar fi doar o incompletă enumerare); în unele centre medicale, chiar dacă nu la nivelul dezideratelor, înzestrarea cu aparatură performantă de diagnostic se îmbunătăţeşte, iar utilizarea acesteia se face de către un personal experimentat. Pentru că: medicii români sunt tot mai semnificativ prezenţi şi activi la reuniuni internaţionale (aleşi adesea preşedinţi de sesiuni), iar în ţară, la congrese, specialiştii de renume nu refuză, ca altădată, participarea, ci din contră; mulţi dintre premianţii noştri publică în reviste cotate ISI ori şi-au pus numele pe copertele unor tratate şi monografii premiate de cel mai înalt for ştiinţific naţional – Academia Română. Pentru că, medicina nu este numai o profesie, dar şi o filosofie – iatrosofia. Iar iatrosoful, medicul adică, nu este un simplu prescriptor de medicamente – care adesea lipsesc sau sunt prea scumpe – ori operatorul impasibil al unei aparaturi sofisticate, ci un gânditor care, indiferent de derapajele temporare ale sistemului, şi-a asumat deliberat obligaţia să însoţească bolnavul pe golgota suferinţei acestuia, înlesnindu-i vindecarea, şi mai ales să apere sănătatea semenilor, prea adesea subestimată şi prea târziu valorizată. Iar această înşiruire de considerente în favoarea dreptului de a ne bucura, de a sărbători, ar putea fi continuată.

    Unul dintre cele mai autentice spirite contemporane de care, nu demult, cu regret, ne-am despărţit, scria: „Bucuria nu depinde nemijlocit şi supus de împrejurări, ea este o putere vie a sufletului şi îşi trage forţa din propria ei esenţă. Ea ştie să aleagă chiar şi puţinul bine cât se află într-o stare de lucruri şi să-l aşeze mai presus de tristeţe, făcându-şi din floare grădină. (...) Sufletul capabil de bucurie este bogat, cuprinzător şi cald, deschis către alte lumi şi către semeni. Omul care ştie să aleagă bucuria nu caută răul cu lumânarea, nu se văicăreşte cât e ziua de lungă, nu caută la fleacuri, priveşte lucrurile cu îngăduinţă şi cu zâmbet, nu face din ţânţar armăsar. Şi nu este niciodată mohorât sau posac, pentru că viaţa lui este părtaşă la lumină, nu la umbră“*.