Ziua
mondială de luptă împotriva hepatitei capătă anul acesta conotaţii patetice,
având în vedere implicaţiile uriaşe socioeconomice şi biologice ale infecţiilor
virale hepatitice şi teama unor categorii tot mai numeroase de populaţie de a
nu primi tratamentul cu noile molecule antivirale ca urmare a preţurilor
prohibitive. Gradul ridicat de infecţiozitate şi potenţialul crescut cirogen şi
oncogen al virusurilor hepatitice generează probleme de sănătate publică şi
cheltuieli cu mult mai mari decât a creat virusul HIV sau decât se estimează că
vor crea noile molecule.
Este
bine de reamintit că atât virusul hepatitic B (VHB), cât şi virusul hepatitic C
(VHC) aparţin exclusiv omului, se transmit exclusiv interuman, evoluează în
patru din cinci cazuri asimptomatic, generând după 5–20 de ani leziuni hepatice
grave – de la hepatite cronice la ciroză şi cancer hepatic. Altfel spus,
decontul biologic şi social vine mai târziu, când nota de plată este uriaşă,
iar facturarea ei imposibilă şi de cele mai multe ori tardivă. Lipsa de
informare şi nu în ultimul rând nepăsarea conduc la situaţia tragică de a nu se
mai putea recupera ceva din resursele pacientului. Se ajunge astfel la
cheltuieli şi eforturi profesionale uriaşe, cu rezultate mediocre. Recent, o
echipă de specialişti din Suedia a calculat costurile şi impactul acestora
asupra performanţelor medicale, subliniind încă o dată că prevenind prin vaccinări
şi tratamente curative putem ameliora semnificativ raportul cost/eficienţă.
Chiar şi cu o performanţă de excepţie, de 160 de transplanturi pe an, nu poţi
proteja o populaţie cu prevalenţa infecţiilor VHB şi VHC de peste 4,5%
fiecare. Toate acestea în condiţiile în care astăzi dispunem de vaccin şi de
terapii eficace anti-VHB care controlează boala şi de noi molecule anti-VHC
care au rate de succes variind între 40% şi 98%.
Ce
trebuie să facem cât mai repede acum? În primul rând, avem nevoie de organizare
şi de unitate de acţiune. Nu numai la nivel naţional – cum altfel oare? – ci şi
global, având în vedere dimensiunile problemei. Aşa cum am prezentat la Geneva,
în cadrul reuniunii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din martie, este nevoie
de unitate şi de solidaritate internaţională sub egida OMS pentru elaborarea de
strategii cât mai eficiente în screening, depistare, raportare, vaccinare şi
tratare, după modelele care au condus la eradicarea din trecut a variolei, la
cea viitoare a poliomielitei sau la controlul infecţiei HIV.
Costurile
prohibitive ale tratamentului infecţiei VHC (60–90 de mii de dolari pentru
unele molecule sau protocoale), subiect încă de negocieri, pot fi substanţial
modificate prin aceeaşi solidaritate internaţională, care să ceară dreptul la
tratament, vindecare şi, implicit, la viaţă pentru toţi pacienţii, inclusiv din
ţări cu resurse financiare scăzute. Numai în acest fel putem spera ca în 20–30
de ani să eradicăm infecţiile cu VHB şi VHC. Un obiectiv perfect posibil din
punct de vedere ştiinţific. Vom avea oare până atunci şi resursele financiare
sau măcar pe cele morale, pentru a nu ne pierde în discuţii sterile? În acest
moment, numai patru ţări au introdus noile molecule şi acestea nu toate, ci
numai trei substanţe de ultimă generaţie. Celelalte antivirale, cu răspuns
viral susţinut între 40 şi 86%, caută să rămână pe piaţă prin identificarea de
subcategorii de pacienţi, unde randamentul terapeutic şi efectele adverse să
fie cât mai acceptabile nu numai din punct de vedere ştiinţific, ci şi
economic. Important este ca pacientul să beneficieze de această competiţie
dintre diversele molecule antivirale, sub atenta supraveghere a forurilor
medicale naţionale şi internaţionale.
