Aproape orice om căzut la pământ e considerat de semeni ca fiind neimportant. „Nu vezi că a făcut pe el de beat ce e?”, așa aud aceia care se apleacă să-l cerceteze și, poate, să-l ajute.

Lacrimile unui om căzut nu ne mai sensibilizează, în schimb, scotocim boschetele și scormonim pământul dacă auzim un mieunat. Ne scârbim la vederea unui om al străzii, care ne invadează simţurile cu mirosul său, dar pe dată ne dezbrăcăm haina să curăţim și să corcomenim o pisică plouată.

Impresionat de ce văzusem într-un cămin cu persoane vârstnice bolnave și de violenţa verbală și emoţională exercitată de un cuplu matur la adresa unor copii, am postat pe o reţea de socializare aceste cuvinte:

„Dacă i-am alina și alinta pe oameni așa cum văd că o faceţi cu pisicile... lumea ar arăta altfel. Dacă le-am vorbi oamenilor așa cum vă adresaţi câinilor, pe care îi scoateţi de trei ori pe zi la plimbare... ce chip luminos ar avea planeta”.

În numai câteva minute, reacţiile prietenilor virtuali și ale prietenilor prietenilor s-au dezvoltat arborescent, ajungând să se lupte online unii cu alţii, discursul unora decăzând extrem de mult.

Mirarea mea, a câta dată oare?, a fost să observ agresivitatea în exprimare a unor medici, care s-au repezit să-i atace pe colegii care distribuiseră postarea mea. O doamnă universitar scria că oamenii sunt cruzi cu animalele și blânzi cu familia lor.

Poţi oare să vorbești despre cruzime și să accepţi să fie măcelărite miliarde de vietăţi pentru a le înfuleca ulterior? Cruzi sunt oamenii care nu adună câinii și pisicile comunitare în apartamentele lor sau aceia care o fac, pretinzând că sunt salvatori ai unor fiinţe fără apărare, dar în cuptor rotisorul pregătește un curcan?

Un coleg gastroenterolog a distribuit gândurile mele și s-a trezit cu astfel de vorbe: „Huuuooo! Neiubitorule de animale! Animalele merită, oamenii nu! Animalele nu trădează! Animalele îţi întorc dragostea!”.

Este dificil să trăim noi cu noi, este mai ușor să găzduim o pisică, să-i aruncăm o bucăţică de carne și să ne bucurăm că își arcuiește corpul de piciorul nostru, ghiftuită. E greu să ne uităm în interiorul nostru și să-i privim pe ceilalţi în ochi și să ne purtăm cu bunăvoinţă și cu decenţă.

Lenin își ţinea tandru pisica la piept. Hitler dormea cu Blondi, câinele său, care îi și poleia imaginea publică. Ras, leul oferit de subsecretarul de stat Aldo Finci lui Mussolini, îl însoţea adesea pe dictatorul italian. Kim Jong-il conducea o ţară înfometată, în schimb câinilor săi li se ofereau zilnic zeci de kilograme de carne proaspătă.

Oamenii care au încercat să ciuntească porţiile câinilor, pentru a-și hrăni familiile, au fost condamnaţi și trimiși în lagăre de muncă. Ubre Blanca, vaca cea mai sacră și cea mai faimoasă din câte au trăit pe pământ, simbol al mândriei naţionale, a fost plânsă în presa comunistă cubaneză și i s-au adus onoruri militare la moartea sa, iar orașul Nueva Gerona i-a ridicat și o statuie din marmură.

Fidel Castro, mâhnit de pierderea masivei cornute, a ordonat realizarea unui tablou imens care s-o înfăţișeze, spre a fi expus la exteriorul Bibliotecii Naţionale, astfel încât să poată privi spre ea de la fereastra biroului său.

Și „tovarășul Corbu”, așa cum erau obligaţi să-l onoreze pe labradorul lui Nicolae Ceaușescu, a fost extrem de iubit, ca și Sarona, perechea sa, hrăniţi cu biscuiţi din import, aduși pe cale diplomatică, și escortaţi de ofiţeri, care îi transportau într-o mașină specială.

Animalele dictatorilor huzureau, pe când oamenii erau închiși în cuști. Nicolae, Elena, Valentin, Nicu și Zoia Ceaușescu ocroteau patrupedele, în timp ce copiii abandonaţi erau legaţi de calorifere și mureau flămânzi și nemângâiaţi.