Recent, am fost martorul unei scene care mi-a reconfirmat multe dintre ideile pe care le știam și pe care le tot citisem în lucrări de specialitate. Doi agenţi ai departamentului Poliţiei Călare, observând pe o bancă trei fetiţe de etnie romă, ce se bucurau împărţind o îngheţată, le-au izgonit în două rânduri din locul pe care se aflau.

Pe pietonalul Ștefan cel Mare multe bănci erau ocupate de copii ori de mame cu fetiţe, însă doar acel trio a fost deranjant și nefiresc pentru reprezentanţii structurii de ordine publică responsabili de asigurarea securităţii cetăţenilor.

Unii, mai egali decât alţii

Multe întâmplări nefericite mi-au revenit în memorie observând comportamentul poliţiștilor ieșeni. Cornel, fostul meu coleg de școală generală, pentru că era rom și pielea sa era mult diferită de albul dominant al clasei, era adesea mutat din bancă și migra în funcţie de nemulţumirile unui părinte și de cât de receptivă era învăţătoarea la dorinţele acestuia.

În gimnaziu, părinţii care se considerau „superiori” își așteptau odraslele chiar în faţa ușii clasei, ca să-i poată recupera, să nu cumva să fie în compania celor „săraci” mai mult decât petrecuseră pe parcursul orelor și pauzelor.

De la o vreme, indiferent de ciclul în care ne aflam, ajungeam să înţelegem mutările și recombinările pe care le făceau învăţătoarea sau diriginţii și, tacit, ne reconfiguram și ne continuam viaţa.

Abia târziu am înţeles cât rău le produseseră aceste comportamente colegilor noștri care erau romi sau proveneau din familii cu venituri modeste ori din mediul rural. Inegalităţile au modelat șansele de viaţă pentru mulţi dintre aceștia. Discriminarea și statutul socio-economic le-au amprentat profund vieţile și au influenţat decisiv traiectoriile și supravieţuirea lor.

Șansa de a-ţi depăși condiţia

O apropiată de-a mea, actualmente medic rezident și respectat activist social, a reușit, după multe umilinţe și necazuri, să ajungă model pentru aceia care, odinioară, o marginalizau. Ea, asemenea puţinelor exemple pe care le pot oferi, a frânt ciclul intergeneraţional al inechităţii și al sărăciei.

Când observ în curtea și în amfiteatrele universităţii la care activez studenţi care provin din medii defavorizate, din diverse grupuri etnice sau religioase sau cu dizabilităţi, am o tresărire și mă bucur pentru ei, dar, în același timp, știu că mulţi dintre cei asemenea lor sunt precum fetiţa cu chibrituri, și se pierd, fără măcar să zărească, precum văzuse biata copilă cu capul și picioarele goale, roșii-vieţii de ger, acele minuni, înainte de a pleca din această lume.

Pe aceeași stradă, cu peste un secol în urmă, jandarmii puteau să observe, în dreptul unui felinar, un tânăr ghemuit care citea. Un copil sărman, adus de un coleg în chilia monahului Ilarion Radu, pentru că-l văzuse golaș și cu un deget degerat, a primit găzduire, mămăligă și o zeamă caldă, vreme de câţiva ani, și a ajuns, după nu mulţi ani, să fie apreciat de neuroanatomiștii americani, să fie considerat una dintre cele mai respectabile personalităţi și voci ale României interbelice.

După o vreme, chiar dacă viaţa i-a fost curmată nefiresc, numele său a ajuns să onoreze o instituţie medical-universitară, iar zeci de mii de tineri îi poartă respect pentru exemplara-i viaţă academică, de cercetare și cea personală.