Ce eroare! După o scurtă perioadă de regrupare a forţelor și ideilor, unul dintre efectele colaterale ale pandemiei a fost epidemia de discursuri profesionale sub formă de webinare, care, sprijinite de interese diverse (de la industrie la necesitatea de credite), și rareori de evaluarea necesităţii obiective, s-au multiplicat cu o viteză care poate umple agresivul SARS-CoV-2 de invidie.

N-ar fi mare bai, căci postrevoluţionar ne-am obișnuit cu o disproporţie generoasă între vorbe și fapte. Din păcate însă, exorcizarea frustrărilor de nevorbire se vrea integral cu virtuţieducative. Cu ani în urmă, Ian Wilson, președintele Asociaţiei Medicale Britanice, definea șase caracteristici esenţiale ale educaţiei medicale:

1) Să răspundă nevoilor populaţiei (pacienţi și medici);

2) Să-și aibă rădăcinile în etosul excelenţei profesionale;

3) Să reprezinte un proces continuu dedicat inspirării dezvoltării profesionale;

4) Să fie cuprinzătoare și corectă;

5) Să ofere suport metodologic atât educatorilor, cât și celor educaţi;

6) Să fie oferită de lideri de opinie și sprijinită de infrastructură.

Ceea ce m-a determinat să scriu acest mic „eseu” este trista concluzie rezultată din audierea unui număr (prea) mare de dizertaţii îndoielnic educative.

Cândva, D.H. Lawrence spunea că dacă s-ar întoarce în liceu, s-ar concentra pe două arii: să înveţe să scrie și să înveţe să vorbească în public. Limba (în cazul nostru limba română) este primul instrument cu care se face educaţie.

Churchill compara discursul public cu o rochie: destul de lung să acopere problemele esenţiale și destul de scurt încât să suscite interesul. Noi asistăm, din păcate, la o rochie pestriţă în care ţesuturile sunt „injurate”, textele „adresează”, articolele sunt „submise”, ghidurile sunt „daunlodate”, iar medicamentele se caracterizează prin „bio­avabilitate”.

Lista ar putea fi mult mai lungă, călcând peste sfânta recomandare a lui Densusianu: traduceţi ce nu există în limbă. Dincolo de limbaj, vorbim despre de toate, indiferent că expertiza există sau nu, pe principiul unui hâtru coleg din Facultate – „cărţi din cărţi se face, tataie”.

Astfel, am auzit păreri exhaustive despre efectele cardiace ale
COVID (un subiect la modă, necruţat de niciunul dintre nevorbiţi) rostite de persoane care nu au îngrijit vreodată vreun pacient COVID (dacă nu punem la socoteală telefoanele date pentru a se scăpa rapid de ei spre unităţile numite pe criterii neclare „unităţi de suport COVID”).

Ba, o tânără colegă ne-a vorbit despre organizarea unui compartiment
COVID în care au fost găzduiţi, pentru o minimă perioadă, patru pacienţi în cele șase luni scurse de la declararea pandemiei.

Alţii sunt adepţii unei noi știinţe – „părerologia”, adică datul cu părerea (în public, nu în privat). Astfel, o colegă declara sentenţios că a administra un anticoagulant care nu are antidot specific este un act non-etic.

Organizatorii, fie ei medicali, academici sau industrie, sunt regretabil de puţin atenţi la calitatea vorbirii știinţifice.

Mai există unii (sprijiniţi pe o autoritate profesională mai mult sau mai puţin faptică) care înlocuiesc instrumentul „medicinii bazate pe dovezi” cu medicina bazată pe eminenţă, elocinţă sau vehemenţă.

Treaba lor, dacă n-ar fi destui care chiar îi iau în serios și transmit mai departe „fructul” educaţiei. Alţii, proptiţi în poziţii vremelnice, se simt obligaţi să-și confunde poziţia administrativă cu cea de lider de opinie, deși ceea ce predică ar trebui pus la gazeta de perete, la rubrica
„Repetentul Clasei”.

De curând, am auzit o respectabilă doamnă care a citit ghidul de fibrilaţie atrială din zece în zece pagini și a debitat o definiţie a acestei aritmii pentru care un student de anul 3 ar fi rușinat. Într-o anumită perioadă, persoane care aveau ceva de spus și o puteau face se simţeau inhibate de maeștrii momentului. Acum suntem la cealaltă extremă.

Nu este doar vina celui care nu-și poate stăpâni axa orgoliu - narcisism - frustrare - limbă, ci și a lipsei oricărui filtru în promovarea acestui tip de anti-educaţie. Deseori, din motive strict comerciale, industria acoperă astfel de producţii, dar, mult mai trist, fenomenul se regăsește și la nivelul marilor societăţi profesionale.

Așa cum spuneam, pletora de activităţi în eter (citește online) a multiplicat geometric nedorita epidemie logoreică. În mod paradoxal, feedbackul (iertat fiindu-mi barbarismul) publicului a scăzut invers proporţional cu cantitatea și durata vorbirilor cu pretenţii știinţifice. Timiditate? Saturaţie? Consens?...

Probabil multe motive adunate, dar, deși punctul „discuţii” nu lipsește la nicio conferinţă virtuală, concretizarea lui este foarte subţire. Este clar că atunci când toată lumea este de acord cu un mesaj, ceva este în
neregulă cu acesta. Bunul meu prieten DD se întreba dacă anti-educaţia nu este mai periculoasă decât lipsa educaţiei. Aș răspunde categoric afirmativ.

Un simplu motiv a fost enunţat de Sir Thomas Pickering (creatorul conceptului modern al hipertensiunii arteriale): „Este mult mai greu să scoţi din mintea unui om o noţiune înrădăcinată, decât să sădești una nouă”. Problema este cu atât mai dificilă cu cât trăim o epocă de bulversare a valorilor și de declin al învăţământului naţional (indiferent de mesajele politice sforăitoare).

Ar fi extrem de trist, însă, să ne pierdem capacitatea de a conștientiza adevărul și să credem că oricine vorbește chiar are ceva de transmis și poate educa. Plutarh spunea: „Mintea nu este un vas de umplut, ci un foc de aprins”. Iar cei care au chibriturile trebuie să știe să le folosească.

Prof. dr. G.A. Dan