De când am purces în călătoria decopertării trecutului personal, reacţiile online, cât și cele offline au fost pe cât de numeroase, pe atât de diferite și de interesante.

Unii, prin comentarii sau atitudini, într-un mod mai mult sau mai puţin disimulat, nu încercau să provoace un dialog cu mine, ci, din pricina cotidianului monocrom și a impasului deprimant în care vieţuiesc, încercau să descifreze sensuri pe care nu am avut nicio intenţie să le sugerez. Ochi iscoditori stăteau la pândă, guri imense salivau, așteptând să li se ofere și mai multă carne în cușcă.

Scriu de o vreme și despre vieţile private ale medicilor. Unii nu s-au ferit să recunoască infidelităţile consensuale sau vieţile complicate în care au locuit. Mulţi au excelat la patul pacientului, dar au alunecat în faţa patului conjugal. Profesionistului căruia i se cere să-și controleze trăirile în faţa pacientului i se pretinde, firesc, să-și exprime sentimentele în familie.

Marele prezent pentru suferinzi este marele absent pentru familie. Susţin că pacienţii se comportă imatur și nu le respectă recomandările, dar stârnesc sentimente de nemulţumire, conflicte intraconjugale și nu sunt conștienţi de ostilitatea produsă celor de acasă. Acceptă un model disfuncţional familial și exhibă decorul și statutul.

Sunt false relaţii ce se vor admirate, venerate din depărtări, fiecare achitându-se neostil sarcinii de a întreţine virtual, cel puţin, o închipuire de fericire, o realitate fictivă. Și, cu cât stresul conjugal sporește și se instalează divorţul emoţional, cu aceeași magnitudine este supraidealizată virtual relaţia.

Neplăcându-mi ceea ce vedeam la familiile care, perpetuu, își intensificau percepţiile pozitive în exterior, în ciuda scăderii calităţii relaţionale, am decis, de comun acord cu Florina, să prezentăm, pe orice interfaţă, că fiecare a ales o alternativă de convieţuire. Nu o înţelegem și nici nu o prezentăm ca un insucces, ci ca o soluţie, un răspuns pozitiv la o disrupţie conjugală.

Nu-mi place și nu înţeleg replica „Îmi pare rău” pe care ţi-o dau amicii la aflarea separării. Este la fel cu a răspunde „Bine” la cotidiana întrebare „Ce faci?”. Îi pare rău de mine? De Florina? De Sabrina? De o poveste frumoasă în care au crezut? Sau e ceva care îi privește pe ei?

Îi pare rău că au aflat ceva negativ despre o relaţie, și creierul îl pune, pe loc, să-și evalueze propria relaţie șubredă?! Este cunoscut faptul că probabilitatea să divorţezi este mai mare dacă prietenii tăi au divorţat. Decât să te arăţi fals-păsător, să sari cu sfaturi și s-o faci pe intervenţionistul, mai bine taci sau, cel puţin, urează-i celui singur „Să-ţi fie bine!”.

Prietenul meu, Cătălin, poet și pedagog muzeal, îmi spunea demult, când mă vedea ieșind din arhive, că „borfăiesc” trecutul oamenilor. Dacă aduc în prezent povești din viaţa privată a unor personaje, cu sau fără busturi și nume de instituţii, e necesar să fiu onest cu mine și cu publicul cititor.

Mereu îmi vin în minte, când este vorba despre intimitatea Reginei Maria și a lui Vodă Cuza, textele incriminatorii ale unor istorici și analizele lor moral-superioare. Parcă-i și vedeam levitând când scriau, reflectând și acuzând amorurile princiare, copleșiţi de dezgust. Personajele mele au devenit, de când le-am înţeles importanţa și relaţiile, nu doar oamenii care au existat sau care își lucrează de pe acum gloria postumă.

Daniela, soţia lui Cătălin, mi-a istorisit o scenă în care regretatul și simpaticul ei tată devenea personaj principal. Era demult octogenar și, frecvent, când se întâlnea cu vreun consătean, era întrebat: „Câţi ani ai?”. „Cât îmi dai?”, îi răspundea invariabil. Și simţea că celălalt se mira că-l mai vede în viaţă. Însă, păstrându-și chipul luminos, încheia mereu succintul dialog: „Eu am să te-aștept!”.

Sper că acest text va face ca întreaga comunitate interpretativă să înţeleagă că frământările sale sunt o formă de sex nereproductiv și că i-ar sta mai bine ca, pe viitor, să practice continenţa.