Vă provoc la un exercițiu: câte persoane
diagnosticate cu cancer cunoașteți? Câte din aceste persoane au simțit o
ameliorare, la un moment dat, pe traseul bolii lor și au dorit să revină la
muncă (fie la fostul loc de muncă, fie la unul nou)? Câte persoane și-ar fi
dorit să se întoarcă, ar fi avut puterea să facă asta, dar nu au putut din
cauza condițiilor de muncă? Și câte dintre persoanele care și-au reluat munca
au făcut acest lucru strict prin eforturi personale, fără ajutor semnificativ
din partea angajatorului?
În Europa, între 40 și 50% din pacienții
diagnosticați cu cancer au vârstă de muncă (Globocan, 2012) și se estimează că
acest procent va crește în viitor. Numărul celor care supraviețuiesc cancerului
un număr considerabil de ani este și el în creștere, datorită programelor de
screening și mijloacelor tot mai bune de diagnosticare și tratament. O mare
parte din aceste persoane doresc să își reia munca după ce boala a intrat în
remisiune. Cercetări întreprinse în alte țări arată importanța acordată de
pacienți reluării muncii, aceasta fiind înțeleasă ca o revenire la normalitate
după experiența unei boli cu impact devastator. O mare parte din țările Europei
– Olanda și țările nordice, în special – au deja o tradiție însemnată de
sprijin de diverse tipuri acordat pacienților cu cancer care optează pentru
revenirea la muncă. Rațiunile oferirii acestui sprijin nu țin doar de
bunăstarea personală a pacientului (care nu e nici ea de neglijat), ci și de
faptul că reluarea muncii aduce beneficii însemnate pentru familia acestuia
(psihologice și economice) și, foarte important, pentru societate, prin
reducerea numărului solicitanților de beneficii sociale. Politicile anticancer
din aceste țări sunt în mare măsură orientate spre activare (măsuri pentru
readucerea la muncă a supraviețuitorilor care pot și doresc să muncească), și
nu doar spre compensare (oferirea de ajutor financiar sau de altă natură).
Incidența cancerului în România a crescut
permanent din 2000, iar din 2008–2009 trendul ascendent s-a accentuat
semnificativ. Mortalitatea prin cancer a crescut și ea constant, dar trendul a
fost mai puțin accentuat. În fiecare an, în România, sunt diagnosticați cu
cancer între 50.000 și 65.000 de pacienți și aproximativ jumătate din aceștia
sunt la o vârstă activă. Este dificil de obținut o imagine de ansamblu legată
de boala canceroasă în România dintr-un motiv simplu: datele statistice care
există sunt extrem de sărace, iar România nu are încă un registru de cancer
care să fie funcțional la nivel național. Puținele date existente sunt
colectate de organisme internaționale (Globocan, Eurostat etc.). Este, așadar,
greu de înțeles cum se distribuie cancerul în populație în funcție de variabile
sociodemografice precum vârsta, venitul, ocupația/profesia, stilul de viață.
Acesta este și unul din motivele pentru care strategia anticancer în România nu
a fost și nu poate fi planificată eficient.
Pentru toate motivele enumerate mai sus,
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu derulează timp de doi ani un proiect
menit să producă o mai bună înțelegere a aspectelor legate de cancer și muncă
în România. Este primul proiect de acest fel în țara noastră și din acest motiv
scopul este acela de a explora cum se raportează la această problemă
următoarele categorii: pacienți, personal medical (medici oncologi, medici de
medicina muncii, medici de familie, psihologi), reprezentanți ai angajatorilor
(publici și privați) și recrutori de resurse umane (publici și privați).
Proiectul urmărește mai multe obiective: să colecteze date de la aceste
categorii prin interviu, să analizeze politicile existente în domeniu și să
permită realizarea unor documente informative – o broșură pentru angajatori și
un document sintetic pentru decidenții politic. Prin toate acestea, echipa
proiectului (formată din sociologi, psihologi și medici) își propune să
sensibilizeze aceste categorii sociale și populația generală legat de
posibilitatea muncii după un diagnostic de cancer. Acest proiect este un prim
pas în gestionarea acestei probleme, echipa proiectului urmărind ulterior
colectarea de date cantitative, la nivel național, și gândirea și implementarea
unor forme de sprijin atât pentru pacienții ce doresc să revină la muncă, cât
și pentru medici și angajatori, ca să poată susține această revenire.
Analizele realizate până în prezent, în
cadrul proiectului, pe datele culese, permit câteva concluzii: programul
național de cancer (PNC) este focalizat în mare măsură (ca măsuri și alocare de
resurse) pe tratamentul cancerului și în mai mică măsură sau deloc pe alte
componente legate de controlul acestei boli: prevenire, supraveghere,
cercetarea în cancer, reabilitare sau îngrijiri paliative (nu există nicio
măsură paliativă în programul național de cancer). Politicile din acest program
prezintă inconsistențe de la un an la altul și nu sunt planificate ținând cont
de realitatea existentă. De asemenea, cu excepția a două rapoarte oficiale (din
2013 și 2014), programul nu a fost evaluat din punctul de vedere al eficienței,
deși este derulat din 2001 până în prezent. O altă concluzie este legată de
supraviețuirea în cancer în România, care nu există ca problematică în
politici. PNC nu abordează în niciun fel aspectele pe termen lung ale
cancerului, ceea ce înseamnă că nu propune forme de sprijin pentru
supraviețuitori. Acest lucru este probabil explicabil prin faptul că în
mentalitatea comună persistă ideea că boala canceroasă este fatală în
majoritatea cazurilor, așadar supraviețuitorii sunt o categorie care practic nu
există.
Câteva concluzii interesante se desprind și
din interviurile cu pacienții. Niciunul din pacienții care au desfășurat muncă
fizică înainte de diagnosticare nu a revenit la serviciu. Și-au reluat munca
doar cei cu ocupații care presupuneau o muncă non-fizică. Când revenirea la
muncă a existat, ea a fost inițiată aproape întotdeauna de pacient, care s-a
simțit recunoscător că a fost primit la muncă și dispus să revină chiar dacă
locul de muncă nu a fost adaptat pentru noile lui nevoi. Totuși, în anumite
cazuri, un manager „providențial” a oferit pacientului necesara adaptare a
condițiilor de muncă (mediu și/sau program, responsabilități) sau chiar
schimbarea pe un alt post în interiorul aceleiași organizații. Revenirea la
muncă este o problemă în general neabordată de medic (fie el oncolog sau de
familie) în interacțiunea cu pacientul său, sau abordată marginal. Medicii de
medicina muncii au mai degrabă un rol formal, de evaluare a capacității de
muncă a pacientului după o absență îndelungată, dar nu se implică activ în
reintegrarea acestuia la locul de muncă.
Acestea sunt doar câteva rezultate
preliminare, dar datele culese sunt foarte bogate și promit concluzii extrem de
interesante. Vom publica și alte informații despre acestea. De asemenea, o
parte din rezultate vor fi prezentate de echipa de proiect la 24 mai, în
sesiunea „Returning to work after cancer in Romania” din cadrul
Conferinței internaționale de boli netransmisibile (ICONiC), la Cluj-Napoca.
Mai multe detalii despre înregistrarea la conferință puteți găsi accesând
următorul link: http://publichealth.ro/index.php/iconic-2017/ sau
adresând întrebări la adresa: iconic@publichealth.ro.
