Institutul
Cantacuzino este subiectul perfect pentru presa română. Are de toate: istorie,
sentimentul „patriotului naţionale“, trădare, corupţie, interese financiare, ştiinţă,
politicieni, oameni dedicaţi cercetării, dar şi incompetenţi. Tocmai din cauza
acestui potenţial periculos pentru imaginea unui politician, aceştia s-au ferit
să lanseze dezbateri serioase asupra viitorului Institutului Cantacuzino, mulţumindu-se
să deplângă managementul defectuos şi să aloce apoi sume care să permită nu
dezvoltarea, nu existenţa normală, ci subzistenţa Institutului.
Sclerozat
de traversarea tranziţiei, Institutul Cantacuzino îndeplineşte – cu chiu cu vai
– cele trei roluri pe care fondatorul său i le-a hărăzit: de producţie de
seruri şi vaccinuri, de cercetare şi de supraveghere epidemică a ţării.
Dar în
ce măsură, la aproape un secol de la înfiinţare, mai poate Institutul să funcţioneze?
În ce măsură poate România să îl menţină integru şi funcţional?
Mai
dorim asta? Mai putem asta? Există soluţii pentru viitor?
Iată
numai câteva din temele unei dezbateri necesare, pe care însă prea puţini
responsabili şi-o doresc fără ocolişuri. Lansăm astăzi, prin dosarul din paginile 2–4, această
dezbatere în „Viaţa medicală“ şi pentru a preîntâmpina festivismul, uşor de
anticipat, care va însoţi aniversarea, la 25 noiembrie, a 150 de ani de la naşterea
lui Ioan Cantacuzino, savantul de a cărui voinţă este legată indisolubil soarta
Institutului. Dezbaterea este necesară mai ales pentru că de soarta
Institutului Cantacuzino depinde, pe termen lung, securitatea epidemică a României.
