Într-o ţară ca a noastră, unde politicul ţine
capul de afiş indiferent de coloratura politică aliniată, unde copacii sunt tăiaţi
cu nonşalanţă şi lemnul este exportat în loc să fie prelucrat şi exploatat la
noi, unde poluarea este la ea acasă şi nu facem altceva decât să vorbim şi să
tot vorbim, unde în fiecare oraş vizitat dai peste ruine sau tencuieli căzute
care dezvăluie schelete de clădiri „dureroase“, am avut curiozitatea să citesc
ce anunţuri au apărut în presă despre sistemul de sănătate de la noi.
Astfel, am aflat că „România se află pe
ultimele locuri din Europa în ceea ce priveşte starea sistemului de sănătate“ (Adevărul); „Ţara noastră ocupă un loc
deloc onorant – 32 din 34 de ţări, potrivit indexului european al sistemelor
medicale din 2012“ (Antena 3). După
exodul medicilor români în UE, sănătatea noastră va sta de acum în mâinile unor
doctori rezidenţi permanenţi sau cu statut de rezident pe termen lung, care vin
din alte ţări decât cele membre ale Uniunii Europene. „Mai mulţi medici rezidenţi
ar putea profesa în sistemul sanitar din România, potrivit unui proiect de lege
elaborat de Ministerul Sănătăţii“ (Agerpres).
Privind aceste anunţuri „funeste“, nu pot să nu mă gândesc la casa veche, cu
tencuială scorojită. De ce? Nu mai demult de anul trecut, delegaţia FMI ne-a
spus că avem prea multe paturi, că trebuie să desfiinţăm sau să aglutinăm
spitale. Faptul a fost realizat şi au fost autorităţi care au trudit serios să
pună în practică acest lucru. Semnalul de alarmă pe care l-am tras – alături de
alţii – la momentul respectiv, în care avertizam că sunt oraşe de 30.000 de
locuitori care rămân fără spitale (măcar pentru bolnavii cronici), nu au primit
răspunsul dorit. Ce s-a întâmplat ulterior? Au murit bolnavi în salvările
care-i transportau la spitalul din oraşul apropiat, cadrele medicale au rămas
(unele) pe drumuri, oamenii – fără asistenţă. Clădirile abandonate au rezistat
cu greu furturilor, intemperiilor şi în prea puţine dintre ele s-au înfiinţat
celebrele servicii de cronici, de care avem nevoie, dar care, vorba unui
personaj caragialesc, „lipsesc cu desăvârşire“.
Anul acesta, prin eforturi locale, dar şi
prin vocea noului ministru al sănătăţii, se semnalează dezastrul din sănătate şi
se aprobă reînfiinţarea unor unităţi. Ce greutăţi sunt acum? Nu se mai găseşte
personal pentru reînfiinţare şi nici fonduri. Pentru Bucureşti, unde cel puţin
două spitale au fost retrocedate proprietarilor, după ani de procese,
sectoarele respective au rămas fără asistenţă de specialitate în mai multe
domenii. Soluţiile de rezervă alese, cu alocarea unui număr mult mai mic de
paturi şi mutarea de clinici universitare în alte spitale, peste alte servicii,
o soluţie de compromis, au uitat să se pună de acord şi cu pacienţii, pentru ca
adresabilitatea să scadă, corespunzător numărului micşorat de paturi. Şi uite aşa,
în loc să vorbim de spitale multidisciplinare noi, ne restrângem, pentru că un
for internaţional a tras concluzia prematură, ruptă de adevărurile româneşti, că
trebuie să o facem, în ciuda unor realităţi europene care ne dor pe noi, ca români,
unde ne-am obişnuit de prea mult timp să fim codaşi.
Peste toate acestea, mai aflăm că s-a găsit
o soluţie: „Ministerul Sănătăţii intenţionează să deblocheze 2.766 de posturi
din sistemul sanitar, în a doua jumătate a lunii august. Potrivit unui
comunicat al Ministerului, din cele 2.766 de posturi care vor fi deblocate la
nivel naţional, 507 sunt repartizate medicilor, 1.218 asistenţilor medicali şi
928 pentru personal auxiliar (infirmieri, ambulanţieri, brancardieri etc.)“.
Deci, pe de-o parte, primim tot felul de medici de slabă calitate din ţări care
nu aparţin lanţului de facultăţi din Uniunea Europeană, unde nivelul de pregătire
nu este nici măcar ca al ţării noastre, lăsăm ca tinerii noştri talentaţi să
emigreze, nu avem soluţii să-i menţinem în ţară şi soluţia de criză, după ani
de zile de neanagajări, este un număr de 500 de medici, pentru care eliberăm
posturi. Această spoială de posturi apare după n semnale de alarmă trase de servicii de UPU, de anesteziologie, de
chirurgie care au rămas descoperite în ţară. Dacă mă gândesc la tinerii
specialişti, foştii mei rezidenţi, care de doi-trei ani caută să se angajeze şi
au găsit până acum doar soluţii de compromis, ca angajări temporare în
policlinici private fără nume şi cu puţini pacienţi sau în firme de studii
clinice, aceste 500 de posturi par un balon de aer. Realitatea este că problema
va rămâne aceeaşi – salariul, pentru mărirea căruia încă nu se găsesc bani.
Riscul? Să existe înclinaţia spre greşeli, spre malpraxis, deoarece să
aterizezi într-un serviciu unde lipseşte în continuare personal, unde s-au
aplicat doar petice, presiunea este foarte mare, ca şi solicitarea din partea
unui număr tot mai crescut de pacienţi.
A mai venit şi o altă ştire pe internet,
care m-a pus pe gânduri. „Fonduri nerambursabile pentru modernizarea
cabinetelor medicale, un anunţ de la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării,
care doreşte ca, urmare a modificărilor din cadrul Programului Naţional de
Dezvoltare Rurală 2007–2013, să prioritizeze susţinerea serviciilor medicale în
spaţiul rural românesc“ (Medical manager).
Deci, nu avem medici, iar lipsa acută a acestora este strigătoare la cer în
mediul rural, unde, în multe zone, un doctor încearcă, eroic adeseori, să
acopere trei-patru sate; nu avem un program de încurajare a ocupării posturilor
vacante, aşa cum au existat şi în alte momente de criză, dar investim în
cabinetele goale ale acestora. În urmă cu mai mulţi ani, s-a făcut ceva
similar. Mi-aduc aminte că, imediat după încheierea unui astfel de program,
eram, în urmă cu câţiva ani, în Moldova, într-o comună care avea un dispensar
ultramodern, pe care autorităţile uitaseră să-l doteze însă şi cu un doctor. Şi
aşa a rămas în continuare.
Se pare că încercăm să tencuim, de la un
guvern la altul, de la un ministru la altul, pe construcţii în sănătate mult
prea vechi, cu aceleaşi greşeli de compoziţie şi de strategie. Consecinţa? A început
să cadă, prin multe locuri, tencuiala şi se văd greşelile. Sigur că există o
soluţie, că românul este inventiv: se poate pune o pancartă cu avertizarea:
„Atenţie, cade tencuiala“, dar să nu uităm că trebuie să ne ferim să repetăm
greşeli şi, dacă tot avem dezbateri pe legea sănătăţii, ar trebui să refacem
din temelii această casă a sănătăţii.
