De multe ori se citează Raportul OMS referitor la
performanţele sistemelor de sănătate din lume (WHO, 2000). Acolo apar
două statistici interesante şi importante: • 80 de dolari pe locuitor
este considerată cifra de la care investiţii sau mai mulţi bani în
sănătate se corelează cu creşterea performanţelor acelui sistem de
sănătate • 6% din PIB este considerată cifra de la care poate exista un
sistem de sănătate într-o ţară europeană (cu valori ale morbidităţii şi
mortalităţii corespunzătoare).
În 2001, alocarea publică pentru sănătate era de 60 de dolari (Pereţianu, 2002). Acum, în 2010, alocarea este de cinci ori mai mare: 300 de dolari per locuitor, cât sunt acum bugetele publice pentru sănătate. Se afirmă că bugetul din 2011 va fi de sub 5% din PIB, deşi şi aceasta este o cifră mare: circa 24 de miliarde de lei. Aceste date sugerează că starea de sănătate în România este mai bună acum, faţă de 2001, ceea ce chiar se observă (Pereţianu, 2009). Cu toate acestea, se afirmă adesea că sistemul este „în colaps“ sau „la staţia terminus“, deşi eu am afirmat că este în „hipertiroidism“ (vezi Pereţianu, 2010).
Cu toate acestea, suma amintită mai sus nu ajunge la 6% din PIB (iar dacă PIB-ul din 2010 nu va fi cel scontat, va fi şi mai mică). Atunci, cum rămâne cu afirmaţia că un SIS poate exista numai cu 6% din PIB?
În aceste condiţii, se ridică întrebarea (pertinentă): dar oare numai bugetul de stat (pentru „programe“) plus bugetul asigurărilor de sănătate (FNUASS) contribuie la finanţarea sănătăţii? Evident, întrebarea era retorică, pentru a scoate în evidenţă greşeala pe care o fac analiştii, ministeriabilii sau alţi interesaţi. Bugetul care contribuie la sănătate este mult mai mare. În continuare voi explica cum şi câţi bani se adună în sistem. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
