Totul a început, pentru mine cel puţin, în toamna anului 2020, când pe ecranul telefonului a apărut: „New Jersey/Statele Unite ale Americii”. Fostele mele rude erau în alt stat, așa încât mașinăria din cutia mea craniană a încercat să identifice vreun posibil cunoscut care mă apela, dar cum nu l-a găsit, a trebuit să fie pusă în faţa unui glas, care pe dată s-a și prezentat:

„Sunt doctorul Jalbă...”. Și a continuat să-mi spună cum a aflat de existenţa mea... M-a rugat să-l sprijin să publice o carte despre
C.D. Zeletin, cu o anexă inedită despre Grigore T. Popa, la editura
universităţii unde activez.

L-am pus în legătură cu responsabilul editurii și de aici lucrurile au evoluat, mai mult sau mai puţin bine, până la cartea în formă tipărită. Nu știu de ce nu am solicitat textul înainte de a-l trimite izvoditorul de peste ocean la editură. Nici cei de la editură nu mi-au semnalat acest aspect, așa cum se procedează mereu.

În tot acest timp eram asaltaţi de telefoane și de mesaje din partea autorului româno-american: zilnic modifica textul, continuu era îngrijorat de preţul final și permanent îi suna pe toţi aceia pe care-i considera implicaţi în procesul editorial.

Atât eu, dar mai ales cei care au efectuat toate procesele și au adus pe masă, fizic, volumul „Arhondologia poetului C.D. Zeletin”, admitem că a fost cel mai dificil și mai arţăgos „client” din ultimul deceniu. Ultimul telefon, sper, a fost acela în care m-a anunţat că un exemplar mă așteaptă la tipografie.

Cu volumul la subsuoară

Zărindu-mă cu volumul la subsuoară, graficianul copertei îmi spuse: „Ce om fără caracter... acest Zeletin!”. Nici nu a apucat de rostit aceste vorbe că am și reacţionat pe măsură. Citise, după cum zicea, în cartea pe care eu o făcusem să apară la editura universităţii care îi acordase „eroului”, căruia îi era dedicat întreg volumul, titlul de „Doctor Honoris Causa”.

Pe banca din faţa Institutului de Anatomie descopeream ceea ce făcusem: mediasem apariţia unei tipărituri care macula memoria unui Om faţă de care am avut respect și sentimente alese. Plus că finalul cărţii mai adăuga încă o piatră conștiinţei mele: niște erori și unele comentarii nefericite în privinţa obârșiei și raportării la religie ale lui Grigore T. Popa.

O pornire neobișnuită a unei rude apropiate, care-mi și trimisese prin e-mail fotografii cu cel pe care se străduise pe sute de pagini să-l denigreze? O frustrare a unui neam care nu acceptă valoarea altui consanguin? Întâmplător sau nu, m-am întâlnit în autobuz cu pictorul Neculai Ciochină, intim ieșean al profesorului Zeletin.

A lăcrimat la auzul grozăviei făcute de doctorul Jalbă, care îl ponegrise și pe preotul Dimoftache, tatăl scriitorului, cel care, cum aveam să aflu, își începuse activitatea baptismală taman cu interlocutorul meu. „Și cât de bine îl auzeam vorbind pe Dada despre acest Jalbă!”, a rostit, parcă pentru sine, aproape nonagenarul artist născut la Burdusaci.

„Cuvintele sunt ciocane”

Cei ale căror opere și trecuturi a încercat bietul jălbar să le scrijeleze au fost, deopotrivă, pe lângă scriitori și publiciști remarcabili, oameni de știinţă. În biologie, în știinţa omului cu precădere, există o coeziune puternică între structură, funcţie și geneză. Ca să poţi pricepe deplin viaţa e necesar să le acorzi atenţie egală fiecăreia.

Arhondologia, dacă este să o privim din această incidenţă, are structură – evident șubredă, are funcţie – cea de a face rău, dar originea sa n-am dibuit-o încă. Ca tecuceni, nu ne-am coagulat să publicăm o carte de amintiri despre dragul nostru domn Zeletin.

Bârlădenii au făcut-o și îi felicit. I-au dedicat tomul „C.D. Zeletin. Omagiu Călugărului Alb” (Editura Sfera, Bârlad, 2020). Însă, un tecucean din depărtări și-a strâns toată întunecimea și a reușit. Din pricina mea?!

Regret, dar e târziu... Pot doar să citez dintr-o carte pe care o citeam, tocmai când se tipăreau secreţiile de ură ale dr. Mihai Jalbă, cel care a insistat să se arate, pe coperta a patra, cum ţine în mâini o ditamai diploma.

Scrie autoarea: „Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că ești făcut și poc-poc-poc, te cioplesc, scot colţuri pe care nu știai că le ai, îţi trag de sub piele cuţite și de sub unghii gheare. Cuvintele-ciocan te transformă în ciocan. Ciocanele bat cuie. Cuiele intră în alţi oameni. (...) Ne-a ieșit tot sufletul din noi prin găurile făcute de cuie și pentru că nu avem suflet, batem cuie în alţi oameni...” (Raluca Feher, Să nu râzi, Editura Trei, București, 2019, p. 19).